Intr-o nu stiu care vara, intr-o nu stiu care seara, cand Alecsia avea doar vreo 4 ani, s-a petrecut si evenimentul de care imi era frica fiindca, vorba cantecului, aflasem dintr-o carte. Si as fi vrut in clipa aia sa fiu mic cat un cercel, sa ma ascund sub un nu stiu care pat.
-Tati, e gata. Jucam?
Desenase pe asfalt un sotron. Stramb, cum numai copiii pot crede ca inseamna „drept", cu patrate inegale, unele prea mici sa-ti incapa piciorul, altele prea mari ca sa le sari dintr-o bucata. Nu era chiar un sotron, era mai mult un pseudo sotron. Dar ea era mandra.
-Vino sa scrii.
Din carti aflasem cat de important este sa te joci cu copilul tau. La Alecsia, primul nostru copil, citeam mult, cautam raspunsuri la intrebari care inca nici nu aparusera. Fie vorba intre noi, cele mai multe nici nu aveau sa apara vreodata. De exemplu, cand am adus-o de la maternitate, aveam in casa cam orice produs putea aparea pe lista de recomandari de la o reuniune a alergologilor, de la cei cu scoala, la cei care citesc in fulgi de porumb.
„Draga, vezi cati copii sufera de alergie la praf?"
„Da, dar sa vezi cati sunt afectati de fulgii de plop."
Foto: Alex Mazilu
Am luat ceaiuri de baut, de imbaiat. Prafuri de toate neamurile pentru baita pe care o vedeam ca pe un ritual de unire a familiei, un fel de Taina a Caditei, ceva mai greu de deslusit decat cele ale Botezului, Spovedaniei si Casatoriei. Copilul nu a avut nimic, asa ca prafurile s-au umplut de praf pana au ajuns la gunoi. Iar Taina Caditei ca liant de familie a devenit in timp nimic fata de Taina Jocului Impreuna.
Nici nu era nevoie sa citesc prea mult ca sa inteleg - sau ca sa-mi aduc aminte din copilaria mea - ce mult pretuieste copilul jocul cu oricare dintre parinti.
-Hai, vii odata!
Acuma trebuie sa ma intelegeti, respecti Taina asta in casa, te joci cu Ponica, stai in 4 labe si faci ca leul, pui chiar si o peruca si o coronita de zana, dar sotronul e... afara!
Terminand de ros un os / Sade-un caine zdrenturos / Tremurand si el fricos...
-Tati, ai plomis ca jucam sotlon...
Cu fiecare zi in care Alecsia crestea ma obsedau imaginile cu tot felul de parinti care dau in mintea copiilor, de dragul copiilor. Si sar, se agata de funii, dau in minge sau se urca pe trotinete. Si trebuie sa va spun ca putine lucruri pe pamantul asta cad cum o fac parintii. Isi busesc fiecare bucata de carne. Rup haine frecandu-se de prundis. Unii par ca abia au supravietuit, se ridica cu sangele siroind din genunchi, se uita la plod si spun „Tati a facut buf!"
Buf? Eu nu vreau sa fac buf! Si oricum nu cu public, in parcul plin de mame, tati, copii si catei, toti cu ochii atintiti la mine.
-Tata!
Asta era genul ala de „tata" la care e bine sa te conformezi. Ori spui calm „tati nu e aici, a zburat cu o racheta in Tara Zanelor", ori te ridici si faci ce spune copilul.
Cu piedica pustii trasa / Sade o vanatoreasa / Tremurand cu tot cu casa...
Ma ridic. Tremura tot parcul cu mine. Mi-am trosnit ceafa, ca si cum ma pregateam de o bataie. Mi-am scuturat bratele. Mai mult ca, din jocul bicepsilor, sa priceapa toata lumea ca nu e nimic de ras. Creta am manuit-o cu gratie. 1, 2-3, apoi 4 si 5, 6-7, 8-ul in loc de gat si am scris 9 in galma minuscula ce trebuia sa fie capul.
-Fii atenta, Alecsia, cum se face!
Simteam ca ma voi misca gratios si tradand forta. Am aruncat creta pe prima casuta si am sarit.
Eu cred ca e ceva contagios. Doua secunde mai tarziu m-am ridicat cu genunchiul incalzit de sange. Primul impuls a fost sa strig cate acte sexuale se pot face cu un sotron stramb si cu psihologii care stiu ei ca trebuie sa te mutilezi ca sa rada plodul o secunda. Ba chiar mi-am imaginat cateva imperecheri direct intre sotron si psihologi, eu urmarind totul, inarmat cu atentie si cu o bata de baseball. Apoi am vazut chipul Alecsiei. Chicotea ca un soricel, se alinta ca un catel, privea in jur ca un lup, gata sa sara daca radea cineva de tati si tintea ca o vanatoreasa spre urmatorul joc impreuna.
M-am scuturat si am spus: „Tati a facut buf!"
P.S. Nicu Alifantis a scos un album nou, se cheama "Sotron". E cu muzica pentru copii, e insotit si de o carte de colorat. M-a rugat sa-l ajut si eu cu unele chestii minore si am facut-o ca la jocul Alecsiei, cu teama sa nu fac „buf". De data asta se pare ca nu am facut. Adica el spune ca e cu muzica de copii si nu e bine sa te contrazici cu grecoteiul. Mai ales cand e vorba de muzica. Mie imi pare muzica unor copii care din maturitate au inteles ca trebuie sa folosesti cat mai bine instrumentele si vocile, iar undeva in ei a ramas neatins un spirit de copii care, iata, acum se manifesta. Pe album este si o versiune superba a "Pseudofabulei" lui Traian Furnea, pusa pe muzica de celebra "Rosu si Negru". Ca un amanunt inedit, Nicu, pentru a da savoare vocii soricelului, a inhalat heliu inainte de inregistrare. Nici el nu a facut „buf"! Ascultati albumul cu cei mici si o sa imi dati dreptate.
Pe Alecu Racoviceanu il puteti citi si pe blog.
Urmareste-ne pe Google News
