Orel e un magar. Unul autentic, dar de plus. Cred ca in original il chema Aiurel, dar ce mai conteaza originalul! Acum, Orel arata ca un ghem de carpe uzate, singura diferenta dintre el si mopul din balcon este ca Orel face baie de doua ori pe saptamana, este igienizat si pieptanat mai abitir decat Mitzu pisicul. Asta pentru ca Orel doarme in cel mai curat loc din casa: patutul Sofiei.
Pentru mine, viata fara Orel ar fi mult mai buna. Pentru Sofia... viata fara Orel nu exista.
Cand se apropie ora de culcare, apare de niciunde, te trage de mana sau picior si, cand te uiti la ea, spune: „Undeiorel?" Asta e semnalul pentru ca intreaga familie sa lase orice alta activitate si sa intoarca toata casa cu fundu-n sus. Mitzu apreciaza mult aceste momente.
Oricat de atent ai fi in timpul zilei, Orel prinde intotdeauna un moment in care sa se piteasca. Niciodata in acelasi loc! Eu cred sincer ca are o lista de locuri ascunse, sub paturi, cosul de rufe murdare, frigider, in spatele unor lucruri nemutate de ani de zile, si se baga acolo doar cand se apropie ora de culcare. Atunci, bucata de carpa prinde viata, se taraie sau zboara si dispare.
„Undeiorel?" declanseaza o agitatie iesita din comun, in patru labe, mutand si rasturnand lucruri, fiecare din noi isi aminteste vag cand s-a impiedicat ultima oara de Orel, se cauta vinovatii pentru disparitie, vocile devin mai agitate, iar Sofia urla ca din gura de sarpe.
Cam asta e momentul in care ma gandesc serios la uciderea lui Orel. Ah, imaginatia inaripata de ura nu are egal! In cate feluri a murit bietul Orel!
In viata il tine doar dependenta de Sofia. Dupa ce il gasim, pana sa-l scarmene vreunul din noi, fetita si-l recupereaza si-l strange la piept, parca stiind ca magarusul nu ar fi in siguranta in nici un alt loc.
Si, va jur, de sute de ori mi s-a parut cum Orel, bine camuflat in bratele copilului de doar doi ani, mi-a aratat degetul mijlociu. De fiecare data, pana sa ma dezmeticesc si sa iau atitudine, Sofia ma indupleca: „Tata, uite, vezi? Orel... vezi? Orel!"