Nu cred că sunt vreun expert în relații. Mai mult ca sigur din cauza asta nici nu am avut parte de un happy ending. Nici măcar de un happy beginning nu cred că poate fi vorba, dacă stau să mă gândesc mai bine. Nu voi diseca viața mea sentimentală, dar am ajuns să înțeleg că sunt multe lucruri care ne afectează mai mult decât ne imaginăm și se perpetuează în viața de adult sub o formă sau alta.
Voi lua un exemplu care îmi este mai mult decât evident și la îndemână. Acela al decesului mamei mele, care a avut loc la o vârstă mică a mea, de paisprezece ani. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de puternic s-a resimțit pentru mine acest șoc. A fost poate cea mai mare traumă a vieții mele. Nu am putut să plâng timp de un an, dar i-am simțit enorm lipsa. Am ajuns să mă maturizez brusc, fără să vreau, să preiau singură un rol de cap de familie, ocupându-mă de la gospodărie până la creșterea surorii mele. Ceea ce nu a fost bine pentru mine pe termen lung. Ar fi trebuit să mai copilăriesc, să nu am griji de acest gen. Nu mi-a impus nimeni să mă comport astfel, dar așa am simțit. Acum mi se pare că sunt responsabilă, uneori excesiv de responsabilă. Iar pierderea mamei mele m-a făcut, automat, să mă tem în permanență că aș putea pierde oamenii dragi. Are și un termen de specialitate treaba asta, teama de abandon.
Așadar, când vine vorba despre relațiile interumane, îmi dau seama că evit să mă atașez prea mult tocmai de teama că i-aș putea pierde pe acei oameni. Iar dacă totuși o fac, reușesc de bună voie și nesilită de nimeni să îi determin să fugă singuri. Parcă îi împing să se îndepărteze, prin atitudinea mea ostilă și defensivă. Am norocul de câțiva prieteni buni care mi-au înțeles mecanismul de funcționare și mă acceptă, lăsându-mă să interacționez în ritmul meu. Am zile în care îmi doresc să vorbesc de dimineața până seara, dar și zile în care mă retrag și nu aș vrea să văd pe nimeni. Dar cred că este uman. Nu este nimic rău sau greșit să fii imperfect.
Când am vorbit de relații m-am referit la toate tipurile de relații, chiar și de prietenie. Ajungi, involuntar, să faci alegeri greșite, să aduci în viața ta oameni toxici, doar pentru că nu știi să funcționezi altfel. Sau poate, dimpotrivă, aduci în viața ta oameni buni, care și-ar dori să te urmeze, dar nu ești capabil să îi păstrezi lângă tine. Pentru că stigmatul experiențelor din copilărie te bântuie în permanență și nu doar că nu te lasă să evoluezi, ci te determină să te învârți încotinuu într-un cerc vicios al greșelilor în raport cu oamenii. Din care pare că nu ai scăpare.
Dar când ajungi să pui degetul pe rană, este altceva. Din punctul meu de vedere cheia rezolvării multora dintre problemele de care ne lovim în calitate de adulți, iar aici mă refer la probleme pe plan emoțional sau sentimental, constă în înțelegerea lor sau a cauzei lor. Atunci când dobândești o perspectivă poate nu completă asupra situației în care te afli, dar cel puțin diferită, te bucuri și de noi abilități în rezolvarea sa. Pentru că vezi totul cu ochi proaspeți și îți devin lucrurile mult mai clare.
Opinia specialistului
Simona Cernea, Psihoterapeut autonom în psihoterapii cognitiv comportamentale și hipnoterapie, cu competențe în Terapia sistemică pentru cuplu, familie, copil și Terapia de cuplu centrată pe emoții: "Interdependența, și mai ales cauzalitatea dintre evenimentele din copilărie și cele din viața adultă, sunt un subiect deosebit de vast, de amplu și reprezintă chiar chintesența psihoterapiei, indiferent de forma și abordarea sa. Deși nu aș numi neapărat relații „dezastruoase” nici pe cele din prezent, nici pe cele din trecut, este destul de evident însă că fiecare dintre noi ajunge la vârstă adultă cu anumite tipare de relaționare care s-au format undeva în copilărie, chiar și atunci când relațiile dezvoltate în acea perioadă intrau să zicem în sfera „normalului” perioadei socio-economice și istorice. De ce se întâmplă acest lucru?
Toți copiii au câteva nevoi emoționale de bază: nevoia de atașament securizant față de ceilalți, credința că suntem iubiți și acceptați; nevoia de autonomie, competență și de un sentiment al identității, cu alte cuvinte suportul oferit copilului în dobândirea de abilități și autonomie; libertatea de a-ți exprima emoțiile și sentimentele având credința că dacă îți expui nevoile ceilalți vor fi la rândul lor disponibili pentru tine; nevoia de limite realiste și autocontrol care se referă la limite, norme și reguli conforme cu vârsta biologică a copilului și oferirea de ajutor în creșterea gradului de rezistență la frustrare și de dobândire a autocontrolului și nevoia de joacă și spontaneitate.
Aceste nevoi de bază nesatisfăcute în copilărie, sau percepute prin excelență ca nesatisfacute de către copil, duc treptat la apariția a ceea ce se numesc scheme dezadaptative timpurii, care atunci când își fac „apariția” în viața adultă, ca urmare a unor factori declanșatori ne trimit automat în anumite „moduri” de acțiune și relaționare. Aceste scheme, pattern-uri, tipare au fost funcționale pe vremea când eram copii, fiind chiar modalități de supraviețuire la propria copilărie și adolescență, dar au devenit nefuncționale în viața adultă, rămânând doar niște tipare inconștiente de autosabotare.
De exemplu, o familie interdependentă, care are tendința de a submina încrederea copilului, de a oferi supraprotecție și de a nu recompensa reușitele copilului din afara familiei, practic nu îi satisface acestuia nevoia de autonomie, competență și independență. La vârstă adultă acest lucru se poate manifesta ca o dependență față de ceilalți, prin credința persoanei că este incapabilă să facă față responsabilităților cotidiene fără ajutor, sau prin scheme de eșec, având convingerea că inevitabil va greși, va eșua în autorealizare, cu credința că „sunt prost”, sunt „incapabil” sau inferior. În forme mai accentuate se va păstra o relație de apropiere și implicare emoțională exagerată cu unul dintre părinți, dând semnale viitorilor parteneri că este „neînțărcat”. Și iată cum o relație văzută de mulți „normala” în copilărie poate duce la un șir de relații nefericite în viața de adult, deoarece nu mulți parteneri vor accepta o relație cu un adult dependent de mamă sau de tată.
La polul opus se poate afla o familie rece, detașată, abuzivă, retrasă, care respinge copilul, care trece prin mai multe separări sau divorțuri, sau chiar prin moartea unuia dintre părinți și care va dezvolta cu siguranță în copil și viitorul adult sheme disfuncționale din sfera separării sau respingerii: abandon, instabilitate, deprivare emoțională, neîncredere. Ca și micuțul care a fost bătut și abuzat acasă viitorul adult va trăi permanent cu frica de a fi rănit, abuzat, înșelat, mințit sau manipulat de către ceilalți. În funcție de modalitatea de coping pe care o va adopta persoana, fie va ceda schemei sale de neîncredere și abuz, stând în relații cu parteneri abuzatori, așa cum a învățat în copilărie, fie se va retrage emoțional, se va deconecta își va crea o armură protectoare pentru a se detașa de oamenii pe care îi „știe” abuzatori și lipsiți de încredere, fie va deveni la rândul sau un abuzator care atunci când se va simți dominat va intimida, sau când se va simți folosit îi va exploata pe cei din jurul lui.
Atunci când familia de origine se caracterizează prin acceptare condiționată a copilului: „te iubesc dacă faci x, y sau z, dacă îmi faci anumite favoruri, dacă ai grijă de mine (în cazul unui părinte foarte bolnav, dependent de substanțe sau incapacitat) sau dacă te porți într-un anumit mod și îți suprimi anumite nevoi, dorințe sau emoții ”viitorul adult va fi centrat exagerat pe sentimentele și dorințele altora, va fi poate dependent de nevoia de aprobare și recunoaștere din partea altora, va avea o stimă de sine dependentă în principal de reacțiile celorlalți sau se va autosacrifica pentru cei din jur pentru a nu trăi cu sentimentul că este rău sau egoist dacă nu procedează în acest mod; sau din teamă că ar putea pierde persoane dragi se va lăsa subjugat de acestea în ceea ce privește preferințele deciziile, dorințele sau exprimarea emoțiilor.
Practic există aproximativ douăzeci de astfel de capcane mentale sau scheme disfuncționale timpurii, prezente într-o măsură mai mică sau mai mare în viața fiecăruia dintre noi, și pe care fiecare individ le va trata cu modalitatea sa de „coping”, ducând de multe ori la relații disfuncționale în viața de adult sau situații neplăcute care aduc un disconfort marcant pe diverse arii de relaționare.
Din păcate însă de cele mai multe ori doar simpla cunoaștere a acestor tipare mentale deși ajută, nu este suficientă pentru acceptarea, recunoașterea și mai ales modificarea lor. Pentru că vestea buna este că deși în copilărie am fost cumva nevoiți să le adoptăm și să le internalizăm, acum în viața adultă putem alege să înlocuim aceste tipare cu unele funcționale. De cele mai multe ori, cu toată avalanșa și multitudinea de informații și cărți de self-help de pe piață, acest lucru, adică modificarea tiparelor disfuncționale de gândire se rezolvă prin îndrumarea și ghidare într-un cabinet autorizat de psihoterapie."
Poate nu avem cu toții chef, timp sau bani să mergeți la psiholog sau la vreun specialist. Dar cu siguranță avem cu toții câteva minute pentru a citi o carte despre acest lucru sau măcar să reflectăm la ce am trăit în copilărie. Merităm să nu ne reproșăm prea multe, să nu ne învinuim inutil și în schimb să încercăm să îndreptăm ce se mai poate. Desigur, fiind vorba despre ani, mulți ani în care trăiești urmând anumite tipare și construcții mentale îți va fi greu să te debarasezi de ele. Dar cu voință, răbdare și îngăduință față de propria-ți persoană cred că totul este posibil. Mai ales când o faci până la urmă pentru binele tău și al relațiilor tale viitoare...
Urmareste-ne pe Google News
