Părinte de copil Vs. Părinte de animăluț. Pot fi oare comparate?

Continuând această ordine de idei, deschid un subiect care poate să pară sensibil. Pentru că există un mic război tacit între cei care nu au copii, dar au animăluțe de companie și cei care au copii, dar nu au animăluțe de companie. La mijloc ne aflăm noi, cei care avem și copii și animăluțe. Și războiul pornește de la faptul că posesorii de animăluțe (în general cei care au câini și pisici, mai puțin cei care au păsări, șoricei, iepuri sau purceluși de Guinea) consideră că dragostea pentru animăluțul lor este la fel de importantă și de puternică precum cea pentru un copil. În era noastră modernă, prin mediul urban, chiar dacă veniturile lunare sunt mai ridicate, mentalitățile sunt diferite, pentru că a avea un copil a devenit ceva ieșit din comun. Tinerii își iau plante acum drept animale de companie, iar când simt nevoia de un copil, preferă să adopte animăluțe. Copilul este ceva exotic, ca un vis, ceva ce voi face la un moment dat, dar numai când îmi voi permite. 

Am o prietenă care cheltuie lunar pe îngrijirea bichonului ei mai mult decât cheltui eu pentru garderoba și mâncarea fetiței mele. Și nu am judecat-o niciodată.

Își permite și își iubește ceea ce se poate numi în acest moment copilul ei. Iar faptul că are așa mare grijă de animăluțul ei dovedește că este o persoană bună, chiar minunată. Însă este oare ea îndreptățită să pună pe același loc iubirea pentru un cățeluș cu iubirea pentru un copil? Eu zic că este. Știu cât de mult îmi iubeam și eu cățelușa înainte să apară fiica mea. Credeam că iubire mai mare ca aceea nu există. Și a apărut fiica mea. Și am văzut că există o iubire de un milion de ori mai puternică. De aceea nu judec posesorii de animăluțe care nu au copii și care se așteaptă de la restul oamenilor să le înțeleagă nevoia de a compara iubirea ta pentru copil cu cea pentru animăluțul lor de companie. Ei nu știu încă ce înseamnă iubirea pentru propriul lor copil. Și o astfel de iubire nu o poți înțelege decât în momentul în care faci copilul, îl iei în brațe, îi miroși capul, îi simți pielea, îi asculți respirația, îi simți îmbrățișările.  

Abia atunci pot spune că nu poți compara iubirea pentru animăluț cu cea pentru propriul tău copil. Când faci un copil. Da, îți iubești și animăluțul. Așa cum am iubit-o eu pe Issa. Care timp de 17 ani a fost o extensie a sufletului meu. Însă moartea ei a trecut, mi-a rupt inima, dar mi-am revenit. Și, știu că este absolut sfâșietor numai să scriu asta, dar dacă mi-aș pierde fiica, nu mi-aș mai reveni niciodată. Pentru cățelușa mea nu știu dacă m-aș fi aruncat în fața unei mașini să o salvez, oricât de cinic sună asta. Pentru copilul meu nu aș sta nicio secundă pe gânduri. NICIO SECUNDĂ!

Prin urmare, orice fel de părinte ești, dacă ești numai Părinte de animăluț sau numai Părinte de copil, important este că iubești.

Și, pur și simplu, trebuie să respecți iubirea celui de lângă tine. Că tu îți iubești mai mult pisica decât prietena ta își iubește copilul nici măcar nu trebuie să fie o chestie gândită, darămite vorbită. Iubirea nu are grad de comparație. Iubirea este iubire și atât. Contează că iubești, contează că oferi dragoste necondiționată, că primești dragoste necondiționată și de la mine primești și toate laudele pentru că ai grijă de sufletul pe care îi iubești cu responsabilitate și pură emoție.