Eu, MAMA - Tu, TATA. Cum invatam barbatul sa comunice cu... copilul?

Deja imi pregatisem tonul pentru articolul de fata. Ma pregateam sa scriu din perspectiva mamicii lucide, mature, care trebuie sa se inarmeze cu rabdare si sa isi instruiasca sotul cu privire la regulile de baza ale raportarii la copil. Dupa schema „Eu - Jane, tu - Tarzan", asa incat nobilul insotitor de viata si de parenting sa priceapa lesne cine este, ce rol are si ce trebuie sa faca atunci cand are in fata un copil, respectiv pe al lui personal.

Insa replicile de mai sus m-au "zgaltait" putin, precum un dus rece, amintindu-mi ca unii tatici sunt deja barbati si nu mai trebuie luati de la zero, ci doar au nevoie de indrumarea pe care o cer din proprie initiativa. Pentru ca receptivitatea si atentia la sine insusi sunt, poate, primele premise ale unei raportari sanatoase la copil si ale unei comunicari frumoase cu acesta.

Asadar, cum invatam barbatul sa comunice cu copilul?
Aratandu-i "pe viu" ce inseamna comunicarea sanatoasa

In primul rand, trebuie ca noi, ca si cuplu, sa fi invatat sa comunicam. Atunci cand stiu sa il ascult pe celalalt si ii demonstrez asta, atunci cand manifest empatie, atunci cand ascult pana la capat fara sa intrerup, cand pun intrebari care sa-mi lamureasca intelesurile a ceea ce vrea el sa spuna... atunci ii ofer celuilalt, in mod direct, un model de a comunica sanatos. Comunicarea inseamna in primul rand ascultare. Atunci cand il ascult pe celalalt, el insusi se aude mai atent, astfrl ca se poate intelege, corecta sau poate gasi singur raspunsurile cele mai potrivite pentru el. Eu sunt oglinda a ceea ce el exprima, daca il ascult cu prezenta si atentie. Iar el va perpetua acest model mai departe.

Nu mai spunem de valorizarea pe care o primeste, de confirmarea propriei persoane... Un barbat are nevoie de aceasta din partea femeii dragi, cel mai adesea in mod indirect, implicit. Sub forma admiratiei, a atentiei exclusive, si mai putin sub forma intaririlor verbale. Copilul, de asemenea, reactioneaza deosebit la modul implicit de a-i acorda valoare (prin atentie), pentru ca acesta este un mod trait.

In clasa de gradinita in care lucrez, avem un baietel de 3 ani si jumatate, care exemplifica la perfectie ce incerc sa spun. Alex este si un copil vorbaret, astfel ca nevoia de a fi ascultat se face remarcata cu usurinta la el. In fiecare zi, Alex merge la sevalet si picteaza. O foaie, uneori doua sau chiar trei. Picteaza, adica deocamdata amesteca niste culori pe hartie, in forme nedefinite. Insa cand termina, ma cheama alaturi de el. Eu ma cobor la nivelul lui, el asteapta zambitor sa il intreb ce a pictat si incepe sa imi deruleze o poveste... Minunate povesti. Despre bebelusi mancati de monstri, pe care i-a salvat tata, cu un cutit cu care a taiat burta monstrului. Despre balene uriase care fug de rechini, despre masini care gonesc in viteza pe drumuri lungi, ca sa il aduca pe tata acasa, despre fantome care manaca printese, despre baracude mici si bune si baracude mari si rele...

Alex povesteste fara sa se grabeasca, privindu-ma senin si gandindu-se inainte sa raspunda. Ii pun intrebari, iar el proceseaza. Intru in ritmul povestii lui, uimindu-ma, bucurandu-ma sau ingijorandu-ma odata cu personajele (deci, empatizand), iar el este incantat! Este incantat ca il iau in serios si se ia si el, in continuare, in serios. Dupa ce terminam, agitatia lui constanta descreste vizibil, iar el se dovedeste receptiv la rugamintile mele de a deveni responsabil: curata sevaletul, isi asaza scaunul, pune sortul la locul lui, spala buretele, spala pensula si tot asa... Devine dispus sa asculte, la randul lui. Iata ce comunicare minunata!

Atunci cand ascultam cu adevarat un om, ii dovedim ca are valoare in ochii nostri. Iar un copil, sa tinem minte, are nevoie de aceeasi atentie precum un om mare. Nu de mai putina.

Cum invatam barbatul sa comunice cu copilul?
Demonstrandu-i!

Aceasta este modalitatea indirecta de a invata pe cineva CUM sa comunice. Ii fac o demonstratie. Ii ofer ocazia sa observe ce fac eu, cum procedez în interactiunea cu cel mic.

Un exemplu clasic si de care se ciocnesc probabil toti parintii: cel in care copilul loveste un alt copil, ca sa ii ia o jucarie sau un alt obiect care crede ca i se cuvine. Care sunt reperele intr-o astfel de situatie si cum procedam in interactiunea cu copilul?

Lovitul copiilor este interzis, asta nu negociem. Aici intervenim imediat si ii oprim. Mai putin daca lovitura nu este serioasa, ci simbolica mai degraba, asadar pericolul nu este iminent. Atunci stam in expectativa sa vedem reactia celuilalt copil si cum se leaga lucrurile. Uneori, partenerul ii atrage atentia ferm ca nu vrea sa fie lovit sau ca "nu este voie sa lovim" si copilul isi schimba abordarea (nu vroia sa loveasca, ci sa primeasca jucaria, sa fie bagat in seama sau pur si simplu sa interactioneze).

Cand loveste, intervin verbal, asta daca cel mic nu este "in transa" si stiu ca ma aude si, de asemenea, ca se poate opri la auzul vocii mele.

Daca nu poate, il opresc fizic, fara sa il bruschez. Aici, conditia este sa nu ma enervezez, sau cel putin sa imi revin urgent la o stare impacata, caci mai ales prin atingere, toata iritarea mea se transmite si se adaga peste a lui, riscand astfel sa ii fac si mai rau. Il opresc pe cel mic si ii amintesc clar si ferm ca NU lovim copiii. Daca cel mic este confuz ori daca este prea mic si isi da seama cu greu ce doresc de la el, ii explic: Te opresc, pentru ca l-ai lovit pe Andrei. El spune ca nu a lovit, maraie sau se zbate - semn ca vrea sa fuga fara sa bage nimic la cap ori ca vrea sa-si continue munca de dat cu parul. Eu il tin - de regula cu doua maini - si cat mai calm, fara tipete sau reprosuri, ii povestesc ce a facut: Pumnul tau a lovit burta lui Andrei sau Mana ta era pe fata lui Alex sau Ai intins piciorul tau si l-ai atins foart tare pe Vladut - asta inseamna ca l-ai lovit.

Dupa aceea ii explic de ce il imobilizez: Vad ca esti agitat si mi-e teama ca vei lovi un alt copil sau obiectele din jurul tau (daca stiu ca asa face), asa ca nu iti pot da drumul. Te invit sa stai pe un scaun pana cand te linistesti, si atunci vom vorbi.

Daca perseverez cu abordarea acesta, copilul invata repede si chiar sta pe scaun (apoi se ridica si ma anunta ca s-au linistit. Daca observ ca nu este adevarat, ii spun ce vad si il invit - respectiv il ajut - sa se aseze la loc pana cand se mai linisteste putin). Daca nu vrea sa mearga singur intr-un loc sa se linisteasca, ii dau de ales: Poti sa mergi singur pe scaun, sau te pot ajuta eu sa mergi acolo. El nu ma va crede la inceput, asa ca ii voi repeta o data sau de doua ori, si daca nu merge singur, il iau de mana (sau in brate) si il conduc la scaun, unde iar il intreb: Poti sa te asezi singur, sau te asez eu? Repet: Te invit sa te asezi pe scaun. Daca nu sunt suficiente cuvintele mele, voi folosi faptele. Apoi... il asez eu pe scaun. 

Daca se ridica, ii amintesc: Te rog sa ramai asezat pe scaun pana cand te linistesti. Daca nu reusesti sigur, te voi tine eu pe scaun. Si il tin pe scaun... ma asez langa el si il tin, dar cu blandete, adica blandete in suflet, ca el simte imediat duhul in care actionez. Nu il las sa se ridice. Se poate linisti si sa ma anunte ca gata, este pregatit sa ramana asezat. Sau nu, si atunci ii spun ca il voi tine eu pana numar la 10, dupa care, daca vad ca nu se mai zbate, il las sa stea singur pe scaun. Si procedez in consecinta.

Dupa ce ajung la 10 (desi numar, sunt tot timpul prezenta, cu gandul si fiinta la el), vad ce se intampla. De regula, copiii devin atenti la numaratoare. Dupa, fie sta singur, fie se ridica in semn de protest, si il anunt ca sunt nevoita sa o iau de la capat.... Dar depinde de copil, la unii poate sa nu functioneze asta... depinde mult starea in care se afla copilul atunci. Important este SA NU ii fac rau, telul este sa il ajut sa capete stapanirea de sine. Daca vad ca nu intelege ce fac, ca ma intelege gresit si se incranceneaza, ma opresc si schimb abordarea.

ATENTIE. Aceasta nu este o pedeapsa, ci este un firesc, o consecinta fireasca a actiunilor copilului, si deci usor remediabila! NU il invit pe scaun in semn de pedeapsa, ci ca sa nu faca rau celorlalti in starea lui de acum. Ii VORBESC, ii explic asta. Este liber sa se ridice atunci cand crede ca s-a linistit si ca poate vorbi cu mine si cu celalalt copil (sau doar cu el). NU il trimit in camera lui, pentru ca acolo sta singur cu frustrarea lui si din popriile emotii negative nu va intelege nimic. Il las cu noi in acelasi mediu, nu il izolez, ci doar il tin departe de copilul sau copiii pe care ii poate rani. Faptul ca ii vede pe ceilalti, ca ramane langa noi, ii grabeste dorinta de a reveni la normal. Ii face pofta sa se joace, sa se bucure... In acest fel, il asigur, indirect, ca nu vreau sa fie departe de noi, ca nu il gonesc, ci doar astept un alt comportament in acea situatie.

Cum invatam barbatul sa comunice cu copilul?
Reguli de baza

1. Contactul vizual. Sa fiu prezent cu copilul, prezent, prezent, prezent. Sa il privesc in ochi, chiar sa ii spun, dupa ce s-a mai calmat putin, Te rog sa te uiti la mine, la ochii mei. Unde sunt ochii mei, arata-mi? Da, acestia sunt, te rog sa te uiti in ochii mei. In felul asta acord gravitate (daca este vorba de ceva serios) sau pur si simplu autenticitate, realitate, momentului. Si intimitate... Asa invata copilul sa fie, la randul lui, in contact real cu ceilalti.

2. Contactul fizic. Contactul fizic bland (chiar daca ferm) ii alina pe copii, ii aduce in prezent, aici si acum. Uneori copiii nu te aud, nu aud mai nimic din ce spui, pana cand nu pui mana pe ei. Poti sa ii strigi de 10 ori si degeaba. Sunt totusi copii care se tem si resping contactul... acolo trebuie mult tact.

3. Vorbeste-i! Recent abia am descoperit cat de important este sa le vorbesti copiilor, in special celor mici, pana in 6 ani. Sa le vorbesti, in modul in care descriam mai sus. Sa le reflectezi actiunile, comportamentul, emotiile, alegerile. Sa pui in cuvinte actiunile lor. Ei efectiv NU isi dau seama de multe lucruri pe care le fac... inca nu se pot privi din exterior. Sunt una cu ceea ce fac. De aceea au nevoie sa le spunem noi ceea ce vedem: Te opresc pentru ca mana ta este in parul fratelui tau. Mana ta prinde si trage parul fratelui tau. Acum tu il tragi de par. Il doare cand il tragi de par. Noi NU lovim si nu ranim pe alti copii.

Mai este un aspect: descoperirea faptului ca este vazut. Ca cineva il vede, vede ce face el. Copilul probeaza, si verifica: oare l-ai observat?... Dureaza pana cand se convinge ca da. Prin urmare, ii prinde bine sa ii spunem mereu, cand observam ca verifica (dar nu gen "te-am prins" sau pe un ton amenintator, in niciun caz, ci cat se poate de neutru, de firesc): Draga, vad ca agiti foarfeca prin aer... vad ca umbli descult pe gresie... etc. Copiii de multe ori se opresc, atunci cand ne aud reflectandu-le actiunile, si fac ceea ce stiu ca au de facut, fara sa apucam sa le mai cerem noi asta.

Si inca ceva important: sa le vorbim intotdeauna  copiilor, sa le explicam, la nivelul lor de intelegere, de ce anume le cerem un lucru. Sau pur si simplu, ce se va intampla daca il vor face. Ei altfel NU constientizeaza consecintele. Nu au de ce sa nu il faca!!!

Exemplu: Vad ca acum iti tai vesta cu foarfecul. Foarfecul tau este in vesta pe care o porti pe tine. Tu acum iti tai hainele... Iti strici hainele si va trebui sa le porti rupte, stricate. Iti va fi frig, pe acolo va intra frigul, pe unde iti tai tu vesta... SAU Vad ca te tarasti pe jos, desi stii ca noi in casa mergem pe doua picioare. Te invit sa te ridici. Daca nu te vei ridica, voi intelege ca esti foarte obosit si de aceea te tarasti pe jos. Esti prea obosit sa mergi pe doua picioare. Daca esti atat de obosit, vei ramane acasa dupa masa, atunci cand noi de obicei iesim afara. Daca te tarasti pe jos, inseamna ca esti prea obosit si nu poti iesi afara, sa alergi cu copiii in parc.

Adeseori, copiii se opresc singuri si isi schimba comportamentul, cand inteleg logic ce urmeaza daca vor continua. Iar daca se incapataneaza, ii lasam sa faca ce vor (daca nu pun in pericol pe nimeni), dar apoi le aplicam exact consecintele de care le spuneam... indiferent cat vor urla. Si, bineinteles, le amintim DE CE suporta aceste consecinte si cum ei insisi au facut aceasta alegere.

4. Revenind la copilul care loveste: daca este capabil (deci nu are o criza zbuciumata), ii cerem sa priveasca fata celuilalt copil. Ce face Alex, uita-te la fata lui? Ce vezi? Pare fericit sau suparat? Ce face? Rade sau plange? De ce crezi tu ca plange? Cum crezi ca s-a simtit cand l-ai lovit?Crezi ca i-a placut sau ca l-a durut... etc.

5. Comunicarea ca deznodamant. In final, este musai pentru copii sa vorbeasca intre ei, atunci cand se simt pregatiti. Copilul care a agresat il intreaba si pe celalalt copil daca vrea sa discute, iar apoi ii exprima in cuvinte ce vroia sa ii transmita prin palme si picioare (aici este nevoie si de ajutorul adultului, care ii ofera alternativa verbala a mesajului violent). Daca cel care a fost lovit nu se simte pregatit sa il ierte sau sa ii accepte scuzele, nu este nicio problema. Il va ierta cand va fi pregatit.

Cum invatam barbatul sa comunice
cu un copil care tipa la el?

Acest episod, frecvent intalnit si de neevitat in cresterea copiilor, poate fi gestionat chiar mai eficient de catre tata, uneori, decat de catre mama. Barbatul da dovada adeseori de stapanire de sine, sange rece si detasare - la o detasare si un ”sange rece” sanatoase ma refer, desigur. Trasaturile acestea sunt mai mult decat necesare in interactiunea cu un copil care s-a hotarat sa ne arate "cine este seful".

Asadar, atunci cand copiii plang isteric sau manipulator sau cand tipa la noi, le spunem cat se poate de calm: Nu te pot intelege pentru ca plangi (sau tipi). Nu inteleg ce imi spui. Ca sa inteleg ce imi spui, va trebui sa te opresti din plans (din tipat). Poti sa plangi, iar dupa aceea poti veni sa vorbesti cu mine. Atunci te voi asculta. SAU Cand esti pregatit sa vorbesti cu mine fara sa tipi, te astept.

Si apoi plecam de langa ei, la treburile noastre, sau facem ce avem de facut acolo, langa copil, daca acolo trebuie, dar fara sa ii bagam in seama manifestarile. Toate acestea trebuie facute firesc, cu dragoste.... adica nu ca pedeapsa, ci cu adevarat asteptand ca el sa se calmeze si fiind pregatiti sa il primim cand vine FARA "haina" de urlete, tipete sau obraznicie... Adica il asteptam pe copil si il primim fara niciun pic de aroganta sau de superioritate.

Iar atunci cand ii adresez rugamintea Cand esti pregatit sa vorbesti pe un ton coborat, fara sa tipi, etc...., pe ACEL ton ii vorbesc si eu (cat mai jos daca pot, iar daca urla si nu ma aude, vorbesc mai tare, dar CALM, fara tipete, musai). Adica sa ii ofer tonul meu din acele momente, ca exemplu pentru ceea ce astept de la el.

Comunicarea cu copilul, ma vazut, implica mai mult decat simplul schimb verbal. Atentia, daruira, prezenta, empatia, flexibilitatea, fermitatea... si multe altele. Si noi si barbatul de langa noi avem nevoie sa invatam cum sa comunicam cu copilul. Si, Slava Domnului, acesta din urma ne ofera o multitudine de ocazii sa o facem... Numai sa dorim!