Fiecare dintre noi a pornit din același loc și ”s-a construit” în raport cu modelele de care a avut parte și sub grija, afecțiunea, susținerea sau din contră, neglijarea, abandonul, lipsa de afecțiune sau de încredere venite din partea celor din viața noastră. Nu este ușor să insuflăm valori copiilor noștri, valori în care poate credem noi acum ca adulți dacă de mici copii am fost crescuți cu valori diferite.
Oamenii răniți rănesc alți oameni, da. Este în natură umană să facem asta pentru că ajungem să credem eronat că doar ripostând vom reuși să ne protejăm. Cu toate astea, acesta nu este un motiv justificat să rămânem pasivi în fața consecințelor modului în care alegem să ne comportăm, cu atât mai mult când vine vorba de proprii copii. Este responsabilitatea noastră ca părinți să încercăm și noi la rândul nostru să fim cea mai bună versiune a noastră, chiar dacă acest proces vine de mult ori cu conștientizarea faptului că trebuie să luăm decizii diferite față de cele ale părinților noștri.
Ruperea acestui cerc vicios nu este ceva ce se poate face de la o zi la alta, ci presupune multă conștientizare și prezență în relațiile cu sine și cu proprii copii. Nu de puține ori am auzit că putem fi generaţia care încetează să le transmită copiilor noştri acele valori sau modele de comportament care nu îi ajută să aducă un plus de bunătate în lumea din jur, iar din această poziție de deschizători de drumuri putem resimți anxietate și mult stres.
Acele gânduri, perspective sau credințe care sunt transmise emoțional sau cultural prin familiile noastre sunt modele generaționale. Îmbrăcăm aceste ”haine” prin care vedem lumea, modelate de familiile noastre. Dacă nu știm însă care sunt consecințele pe termen scurt sau lung ale anumitor comportamente, noi pratic continuăm să lăsăm cicatrici în fiecare generație care urmează.
Unul dintre cele mai dificile lucruri despre parenting este că rezultatele sunt întotdeauna evidente. Dacă folosim drept etalon comportamentul imediat al copiilor noștri ca o măsură a modului în care ne îndeplinim zi de zi rolul de părinți, vor fi zile în care am putea să ne mândrim pe bună dreptate. Însă sunt și celelalte zile – cele care ne-ar putea găsi zdrobiți de nebunia și haosul care se crează în jurul nostru.
Mesajele pe care le învățăm în copilărie sunt puternice. Aceste mesaje sunt plantate înainte de a ne descoperi și conștientiza capacitatea de a le contesta și de a le respinge. Dacă am fost crescuți de părinți toxici și posesivi, probabilitatea ca noi să fim la fel este foarte mare.
Există două moduri în care istoria noastră poate avea o influentă și anume:
- primul este să repetăm aceleași comportamente la care am fost expuși.
- al doilea este să fim total împotriva acelor comportamente la care am fost expuși și să alegem să mergem la polul opus, făcând lucrurile într-un mod complet diferit,
iar în tot acest proces cel mai important este angajamentul pe care ni-l luăm față de sine, dar mai ales față de copiii noștri. Modul în care ne îmbrățișăm copilul, alegem să ne disciplinăm adolescentul sau să fim alături de el în cea mai dificilă perioadă a vieții, modul în care ne învățăm copii despre grija față de alții, despre responsabilitățile pe care le avem în societate, despre ce înseamnă sau nu bunătatea este influențat de propria educație.
Educația pe care noi am primit-o modelează modul în care știm să fim părinte. Indiferent dacă aceste obiceiuri sunt purtate conștient sau inconștient de la o generație la alta, le încorporăm în propriile noastre vieți. Deși multe dintre ele pot fi pozitive adăugând valoare la o dinamică cât mai sănătoasă a familiei, ele pot avea și o influență negativă asupra familiei noastre, ajungând chiar să fim afectați din punct de vedere mintal.
Oamenii de știință au prezentat și dovezi concludente legate de faptul că genele joacă un rol semnificativ în creșterea copiilor. De exemplu, un studiu realizat de doi psihologi de la Universitatea de Stat din Michigan respinge teoria populară că modul în care adulții își educă copiii este strict o funcție a modului în care au fost ei înșiși crescuți de proprii părinți. Ni se precizează că în timp ce factorii de mediu joacă un rol în parenting, la fel și genele unei persoane. S. Alexandra Burt, profesor asociat de psihologie și co-autor al unui studiu condus de doctorandul Ashlea M. Klahr ne spune că "modul în care suntem părinți nu este doar o funcție a modului în care am fost crescuți de către proprii părinți…
De asemenea, se pare că există influențe genetice asupra comportamentelor părinților." Klahr și Burt au efectuat o analiză statistică a 56 de studii științifice din întreaga lume cu privire la originea comportamentului parental. Analiza cuprinzătoare care implică mai mult de 20.000 de familii din Australia, Japonia, Statele Unite, a constatat că influențele genetice în comportamentul părinților reprezintă 23 până la 40 % din căldura părinților, controlul și negativitatea față de copiii lor. "Ceea ce nu este încă clar, totuși, este dacă genele influențează direct părinții sau fac acest lucru indirect, prin personalitatea părinților, de exemplu."
Studiul mai aruncă o lumină și asupra unei alte concepții greșite și anume că părinții sunt văzuți doar ca un proces de sus în jos de la părinte la copil. În timp ce părinții par să modeleze comportamentul copilului, părinții sunt, de asemenea, influențați de comportamentul copilului - cu alte cuvinte, părinții sunt atât o cauză, cât și o consecință a comportamentului copilului.
"Una dintre cele mai consistente și izbitoare constatări care au ieșit din acest studiu a fost rolul important pe care caracteristicile copiilor îl joacă în modelarea tuturor aspectelor legate de parenting", sunt de părere autorii Klahr și Burt.
Nu există o rețetă pe care dacă o urmăm cu acuratețe ne ajută să le inspirăm copiilor noștri doar acele lucruri în care credem sau acele valori care sunt dezirabile din punct de vedere social. Este vorba despre un proces extrem de complex. Este posibil să găsim pe internet tot felul de categorii de parenting în funcție de anumite caracteristici și să avem tendința de ne încadra neapărat într-una din ele.
Nevoia de a deține controlul și de a fi într-un anume fel care este recunoscut social pare a fi uneori destul de covârșitoare. “Părinții sunt dornici de răspunsuri și aceste mesaje devin seducătoare pe social media,” ne spune și Annie Pezalla, psiholog de dezvoltare și profesor asistent de psihologie la Colegiul Macalester din St. Paul, Minnesota.
Stilurile de parenting moștenite
Psihologii identifică mai multe stiluri de parenting, fiecare având un impact diferit asupra dezvoltării copilului:
- Autoritar – caracterizat prin reguli stricte, disciplină rigidă și puțină căldură emoțională. Copiii crescuți astfel pot dezvolta o stimă de sine scăzută sau pot deveni rebeli. Studiile arată că acest stil poate duce la anxietate, stimă de sine scăzută și dificultăți în luarea deciziilor.
- Permisiv – implică o atitudine indulgentă, cu reguli puține și libertate excesivă. Copiii pot deveni impulsivi și au dificultăți în respectarea limitelor.
- Neglijent – lipsa implicării emoționale și a supravegherii. Copiii pot avea dificultăți în dezvoltarea atașamentului și a abilităților sociale.
- Democratic (autoritativ) – un echilibru între reguli clare și suport emoțional. Conform studiilor, acest stil favorizează cea mai sănătoasă dezvoltare, ducând la copii independenți, încrezători și capabili să gestioneze eficient emoțiile.
Fiecare stil de parenting poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiți. Copiii noștri fac ceea ce spunem; ei fac ceea ce facem și aleg să se manifeste cum ne manifestăm noi atunci când experimentăm orice fel de emoție. De exemplu, dacă adesea manifestăm furie, țipăm necontrolat și suntem agresivi verbal, putem paria că ai noștri copii se vor comporta în același mod atunci când vor experimenta diferite emoții. Orice stil de parenting pornește de a la a fi atenți la propria persoană și la cum alegem să ne manifestăm și să ne conținem emoțiile. Totodată, este binevenit să explicăm de ce anumite comportamente sunt dezirabile sau nu, dar mult mai mare impact are modul în care noi alegem să ne comportăm. Imitația este baza procesului de învățare. Indiferent de schimbarea pe care poate ne-o dorim în viața noastră, trebuie să începem cu noi.
Fiecare stil de parenting poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiți. Copiii noștri fac ceea ce spunem; ei fac ceea ce facem și aleg să se manifeste cum ne manifestăm noi atunci când experimentăm orice fel de emoție. De exemplu, dacă adesea manifestăm furie, țipăm necontrolat și suntem agresivi verbal, putem paria că ai noștri copii se vor comporta în același mod atunci când vor experimenta diferite emoții. Orice stil de parenting pornește de a la a fi atenți la propria persoană și la cum alegem să ne manifestăm și să ne conținem emoțiile. Totodată, este binevenit să explicăm de ce anumite comportamente sunt dezirabile sau nu, dar mult mai mare impact are modul în care noi alegem să ne comportăm. Imitația este baza procesului de învățare. Indiferent de schimbarea pe care poate ne-o dorim în viața noastră, trebuie să începem cu noi.
Cum putem rupe cercul vicios?
- Să ne înțelegem și modificăm modul în care acționăm
Odată ce ne reîncadrăm gândurile, trebuie să schimbăm modul în care reacționăm la situațiile care ne declanșează acțiunile. Strategiile pe care le-am folosit pentru a face față sentimentelor noastre, cum ar fi evitarea, trebuie să ia o altă formă. Când reacționăm nepotrivit la un set de circumstanțe, înrăutățim problema. Putem vedea lumea ca fiind mai ostilă decât este și putem face presupuneri despre alții. Putem vedea aceste tipare în familiile noastre și cum toată lumea se înfurie, este pasiv-agresivă în răspunsurile lor sau evită absolut toate problemele. Înțelegând modul în care integrăm emoțiile și răspundem la ele, ne va fi mult mai ușor să creăm și să rămânem în relații de încredere cu proprii copii.
- Să fim empatici și să iertăm
Pe măsură ce ne schimbăm perspectiva din care privim lucrurile, ne vom vedea părinții în reacțiile noastre. Când o facem, este posibil să fim plini de compasiune față de noi înșine și empatici față de familiile noastre. Da, putem să-i învinuim, să ne ruşinăm şi să-i judecăm pentru că ne-au provocat anumite răni, dar această conștientizare și poziționare ne ajută să ne vindecăm și să devenim mai buni și mai deschiși în raport cu proprii copii.
- Să învățăm exersarea empatiei și comunicării pozitive
Putem asculta copilul fără judecată, prin a valida emoțiile lui și stabilirea de limite clare, dar blânde. Studiile arată că părinții care practică comunicarea empatică cresc copii cu abilități sociale și emoționale mai dezvoltate.
- Să alegem să privim cu respect către viața părinților noștri
Când ne înțelegem mai bine familiile și cum au devenit cine sunt, putem empatiza cu experiențele prin care au trecut. Nici ei, nici noi nu suntem scutiți de suferință sau încercări. Este important să privim cu compasiune povestea lor de viață și să încercăm să vedem și nuanțele de alb. Această compasiune nu exonerează comportamentul lor, dar ne permite să ne eliberăm de negativitate prin acceptare și înțelegere.
- Înțelegând modelele de comportament ne ajută să ne creăm noi modele
Modelele generaționale pe care le-am învățat este posibil să ne țină blocați. Modelele de comportament ajung să ne definească și pentru a deveni alltcineva sau pentru a ne schimba într-un anume fel, este important să înțelegem de ce am ales poate să acționăm așa și ce ne poate aduce nou sau diferit o altfel de reacție. Ne putem împuternici să schimbăm modul în care facem față comportamentelor care sunt nesănătoase, pentru noi și implicit pentru copiii noștri.
- Să ne implicăm într-un proces terapeutic
Este de mare ajutor ca în drumul nostru de a rupe cercul vicios parental să avem alături de noi un psiholog sau un psihoterapeut care ne poate ghida cu blândețe, încredere, asumare. Avem nevoie de suport pentru că unele răni pot încă să mai ”supureze” sub cicatricea dată de timp și a fi singuri ne va face mai dificil procesul în urma căruia ne dorim să găsim vindecare, alinare, schimbare.
Moștenirea stilului de parenting nu este un destin implacabil. Prin conștientizare, educație și dezvoltare personală, putem rupe cercul vicios și oferi copiilor noștri un mediu mai sănătos, plin de susținere și iubire. A fi un părinte conștient nu înseamnă perfecțiune, ci disponibilitatea de a învăța, de a corecta greșelile și de a crește alături de copilul tău.
Autor: Cătălin Durlă – Psihoterapeut la Clinica Aproape
Urmareste-ne pe Google News
