Era o vară frumoasă, ne întorceam liniștiți și odihniți alături de fiica noastră din Grecia, dintr-o vacanță perfectă. Cum am ajuns acasă am vomitat și mi-am dat seama că s-ar putea să fiu însărcinată. Ne doream al doilea copil de ceva vreme și încercam de multe luni să îl concepem. Mi-am făcut teste de sarcină, toate pozitive. Bucurie imensă! M-am programat la medic pentru confirmare. A mai durat o săptămână până ce am ajuns la medic, timp în care eram extaziați amândoi. Acum îmi amintesc că stăteam în pat și simțeam că este ceva în neregulă, simțeam mici săgeți de durere în uter, pe care nu le simțisem deloc la prima sarcină. Însă am ales să le ignor. Nu le-am dat atenție. La ecografie însă vestea a venit ca un ciocan în moalele sufletului. Sarcina se prinsese de cicatricea de cezariană și exista pericolul de 80% ca, o dată cu dezvoltarea bebelușului, uterul meu să se rupă și să fac hemoragie și posibil să murim și eu și bebelușul. Au urmat două săptămâni de calvar, cele mai grele din viața mea. După ele, întrebările precum ”Când faceți al doilea copil” sau ”De ce aveți doar un singur copil”, au devenit adevărate pumnale de înjunghiat sufletul.
”Nu a murit! Încă îi mai bate inima”
Acestea sunt vorbele care mă vor urmări toată viața, care s-au prins de sufletul meu ca un superglue traumatic. Până la acel moment am trecut prin greaua decizie de a întrerupe sarcina. Soțul meu a fost cel care m-a convins. Îmi amintesc și acum ochii lui albaștri și triști și vocea răgușită spunându-mi: ”Amintește-ți că mai ai un copil acasă care are nevoie de o mamă.”, după ce eu, hohotind, îi spusesem că nu vreau să îmi ucid copilul. Eram dispusă să îmi asum riscurile. Și ce adăposteam eu în uter era tot copilul meu, deja îl iubeam mai mult decât viața însăși. Apoi medicul meu mi-a mai explicat o dată situația și am decis să întrerup sarcina. Calvarul începuse! Medicul meu a decis să încerce întreruperea de sarcină prin medicație și mi-a dat un medicament folosit pentru chimioterapie. Un medicament dur care trebuia să oprească sarcină din evoluție.
Am așteptat 10 zile să se întâmple asta, 10 zile internată, singură, cu dor de copilul meu, de casă, cu durere sufletească imensă, în care zi de zi mergeam la ecografie și zi de zi auzeam același lucru: ”Nu a murit! Încă îi mai bate inima”. Mă credeți sau nu, chiar și acum, după 4 ani, în timp ce scriu aceste rânduri, plâng și simt că mă rup de durere. Băiețelul meu a fost un luptător și eu, mama lui, am decis să îl ucid. Este o durere atât de mare că nu o pot cuprinde cu mintea să o descriu în cuvinte, o durere care nu dispare cu timpul, o durere pe care o voi purta cu mine până la moarte.
Avortul este o traumă psihologică majoră
Indiferent ce ne determină pe noi, ca femei, să întrerupem o sarcină, decizia ne va traumatiza. Chiar și pe cele care nu își doresc sarcina. Este o traumă psihologică majoră, pentru că ucizi un suflet. Acele câteva celule, cu o inimioară bătând, pot deveni un om, poate chiar un om măreț, grozav, care poate schimba lumea. Nu militez împotriva avortului, femeile au dreptul să decidă dacă vor sau nu să aducă pe lume o viață. Dar asta nu înseamnă că atunci când iau acea decizie le este ușor. Nu înseamnă că avem dreptul să le judecăm. Pentru că se judecă ele singure, pentru că oricum vor rămâne mereu traumatizate de această decizie, pentru că decizia aceasta le va urmări și toată viața se vor gândi, în fiecare an, câți ani ar fi avut acel copil, cum ar fi arătat și ce destin ar fi avut. Aceasta este o pedeapsă suficient de mare.
Citește și:
- Milla Jovovich dezvăluie traumele îngrozitoare pe care i le-a adus avortul
- Povești reale: femeile explică motivele pentru care au avortat
Am multe prietene care au trecut prin astfel de momente, unele chiar de mai multe ori și, din păcate, refuză să vorbească despre această durere. O îngroapă adânc. Pentru că așa am fost crescute, cel puțin la noi în România, să ascundem durerile și să considerăm avortul o rușine. Știu că sentimentul de vinovăție este cel care ne determină să îngropăm trauma. Însă din pământul în care am îngropat-o, cu timpul, vor ieși și mai multe dureri. Pe mine mă ajută să vorbesc despre asta, să îmi amintesc de moment, să îmi imaginez cum ar fi crescut mare copilul, să plâng când îmi amintesc, să vorbesc deschis despre ce s-a întâmplat când sunt întrebată. Mă doare cel mai tare însă când sunt întrebată de al doilea copil, când îl facem sau de ce nu îl facem. Pentru că medicația dată pentru a-l ucide pe primul mi-a afectat și fertilitatea (alături de alți factori) și nu am reușit până acum să facem al doilea copil, pe care ni-l dorim foarte mult.
Așa că, dragi cititori, mame, tați, mătuși, unchi, bunici, prieteni, nu mai întrebați un cuplu când face al doilea copil dacă nu sunteți pregătiți pentru un răspuns sincer. Mi se pare una dintre cele mai intime și intruzive întrebări, care poate să devină chiar dureroasă. De aici și titlul acestui articol. Răspunsul pe care eu îl dau este ”Pentru că l-am ucis pe al doilea”. Știu că nu ar trebui să răspund așa, pentru că cei care întreabă sunt bine intenționați și răspunsul meu este destul de tranșant. Însă nu îmi este teamă să îmi expun durerea. Acesta este adevărul meu. Și, cel puțin pentru mine, devine mai ușor de suportat dacă îl expun, este precum o confesiune, care nu îți ia piatra de pe inimă, dar cu siguranță o face mai ușoară.
Dragile mele, cele care ați trecut prin asta, un avort nu este un subiect tabu și nici ceva care trebuie ascuns sub preș, un avort este o traumă și aveți dreptul să cereți ajutor pentru asta, aveți dreptul să vorbiți despre asta, aveți dreptul să căutați vindecarea și înțelegerea. Și nimeni nu vă va înțelege la fel de bine ca o mamă care a trecut prin asta, și dacă nu vorbiți cu alte mame, nu veți afla niciodată că, poate, și colega, vecina, prietena, cumnata, trece prin același emoții și dureri ca tine. Din acest motiv cel mai eficient mod de a trata traumele sunt grupurile de suport. Căutați suport lângă cei de lângă voi, pentru că iubirea și empatia vindecă și cele mai adânci dureri.
Urmareste-ne pe Google News
