Unul dintre bebeluși a murit după doar 15 zile de viață și al doilea se luptă pentru viața lui. Nu ne mai întrebați cum ne descurcăm...

Un cuplu a aflat că va avea gemeni

Mollie și soțul ei, J., formează un cuplu de peste 12 ani, căsătorindu-se în anul 2019. Anul trecut, au hotărât să-și împlinească visul de a deveni părinți.

Au aflat că Mollie este însărcinată în luna martie a acestui an și s-au pregătit de prima ecografie. Vestea primită i-a îngrijorat însă, după cum a relatat viitoarea mamă pentru „Love What Matters”:

„De îndată ce imaginea a apărut pe ecran, primele cuvinte pe care le-am auzit au fost „văd doi bebeluși”. Soțul meu a întrebat „sunteți sigură?”, iar răspunsul tehnicianului de la ecografie a fost „vorbesc serios, așa cum aș vorbi dacă ar urma să am un atac de cord”. Mintea mea o luase razna. Femeia aceea tocmai ne spusese că aveam gemeni și avea și un atac de cord? Chiar nu înțelegeam ce se întâmpla...

Medicul ginecolog ne-a explicat că aveam gemeni identici, împărtășind o singură placentă, ceea ce însemna că aveam o sarcină cu risc ridicat. Trebuia să nasc mai devreme, prin cezariană. Deși eram fericită pentru că urma să avem doi bebeluși, totodată eram speriată- și, sinceră să fiu, puțin dezamăgită. Faptul că știam că trebuia să nasc prin cezariană era dezamăgitor și înspăimântător, însă entuziasmul că ne vom mări familia cu încă doi membri era mai presus de toate. Știam că operația trebuia făcută pentru sănătatea fiicelor mele. 

Bucuria le-a fost umbrită de o veste tristă

După ce a efectuat o altă ecografie, Mollie a povestit, pentru sursa citată, că a aflat că una dintre fiicele sale nu se dezvolta în același ritm ca și cealaltă. În aceste condiții, nașterea trebuia să aibă loc mai devreme decât se așteptaseră medicii:

„Pe parcursul sarcinii, am continuat să mă duc la control la ginecologul meu și la un alt specialist, iar primele luni au fost relativ liniștite. Îmi plăcea să fiu însărcinată. Îmi plăcea să văd cum corpul meu își modifica dimensiunile, astfel încât fetițele mele să fie puternice și sănătoase. Fiecare vergetură pe care o vedeam era ca un fel de cicatrice provenită de la „o bătălie” pe care o câștigasem. 

Pe măsură ce sarcina avansa, fetița B se dezvolta mai rapid decât cealaltă, fetița A, ceea ce îi îngrijora pe medici. În cadrul uneia dintre programările pe care le-am avut la începutul celui de-al doilea trimestru, m-au anunțat că cervixul meu își redusese considerabil dimensiunile de la ultima mea vizită și că probabil voi naște mult mai repede decât se prevăzuse. 

La următorul meu control, tehnicianul de la ecografie a chemat medicul să mă examineze. Și-au dat seama că fluxul sanguin pe care îl primea fetița A nu era la fel de consistent ca acela de care beneficia fetița B și, întrucât împărțeau o singură placentă, era un aspect foarte îngrijorător. Specialistul care se ocupa de mine mi-a zis că trebuia să mă internez în spital (deși eram în numai 25 de săptămâni și 3 zile de sarcină). 

Doctorița ne-a zis și că aveam suficient timp ca să luăm lucruri pentru perioada pe care urma să o petrecem în spital; bebelușii nu aveau să vină pe lume chiar în acea zi, însă trebuia să fim acolo ca să ne pregătim...”

Au stat în spital până la nașterea gemenelor

Viitorii părinți au petrecut o perioadă în spital, continuând să și lucreze, așa cum a relatat Mollie pentru sursa citată anterior: 

„Împreună cu soțul meu, ne-am mutat practic la spital, în aripa destinată nașterilor. Întrucât eram sănătoasă și nu îmi făceam griji pentru starea mea, mi s-a părut foarte ciudat să mă internez. Pe de altă parte, bebelușii mei erau monitorizați permanent- mi s-au aplicat diverse benzi în jurul abdomenului ca să li se măsoare ritmul cardiac și să li se verifice mișcările. Amândouă fetițele noastre creșteau... Întrucât nimeni nu putea părăsi spitalul și nici nu puteam primi vizitatori- din cauza restricțiilor impuse de pandemie- aveam senzația că eram prizonieră. 

Atât eu, cât și soțul meu, lucram de acasă, așa că am lucrat și din salonul de spital. J. se mai ducea și pe acasă ca să aibă grijă de câini și să vadă cum stăteau lucrurile acolo. De asemenea, realiza acest demers și ca să poată face duș în fiecare dimineață. 

Mă obișnuisem cu noua rutină. Asistentele veneau la mine de câteva ori pe zi ca să monitorizeze bebelușii, să îmi ia tensiunea și să îmi verifice temperatura și, spre surprinderea mea, am acceptat cu ușurință mâncarea din spital.

Fetițele mele erau extrem de active (ceea ce era un lucru bun!), dar uneori le era greu asistentelor să le detecteze pe monitoare. La fiecare ecografie, bătăile inimii erau normale și arătau grozav.  

În cea de-a șasea zi de când eram în spital, medicul care avea grijă de mine mi-a zis că puteam să mă externez și să vin la control la fiecare câteva zile. I-am explicat că nu mă simțeam confortabil cu gândul că trebuia să mă externez chiar atunci și că, oricât de mult m-aș fi bucurat să revin acasă, aș fi preferat să mai stau câteva zile, până la viitoarea ecografie- mi se făceau ecografii la fiecare trei zile. Dacă totul era bine și după această evaluare, dacă totul arăta normal în ceea ce privește fluxul sanguin și ritmul de creștere al fiicelor mele, atunci puteam pleca acasă. 

Și eu, dar și soțul meu, ne încheiasem programul de lucru. La ora 19:30, chiar când se făcea schimbul de tură al asistentelor, au venit să monitorizeze mișcările și ritmul cardiac al fetițelor mele. Atunci soțul meu era plecat, încerca să ajungă la o întâlnire cu sora și cu nepotul său- care erau întâmplător la noi în oraș în acele zile-, iar asistentele se chinuiau să îi găsească pe bebeluși pe monitor.

Pe mine mă durea burta, dar întrucât în acea zi băusem un milk-shake uriaș, iar ele insistau să identifice bebelușii, am crezut că nu era nimic îngrijorător. Nu îi mai simțeam mișcându-se prea intens, dar asistentele au zis că totul era în regulă și că reveneau într-o oră ca să le identifice și bătăile inimii. Am simțit că timpul a stat pe loc.”

Gemenele au venit pe lume prin cezariană

Întrucât sângerase și apa se rupsese, a fost necesar ca Mollie să nască prin cezariană mai repede decât se crezuse inițial, așa cum reiese și din confesiunea ei pentru aceeași sursă:

„Am chemat-o înapoi pe asistentă și ea m-a așezat pe toaletă ca să poată merge după medic. Am început să plâng și am intrat în panică. Mi s-a spus că eram pe mâini bune și că inclusiv după ruperea apei unele femei puteau să își continue sarcina. Eu simțeam că nu mă aflam într-o asemenea situație. I-am trimis mesaj soțului meu ca să se întoarcă, spunându-i că sângeram...Bebelușul A se afla deja pe canalul de naștere; doar capul ei mai stătea încă în uterul meu. Întrucât bebelușii meu erau în aceeași placentă, singura opțiune pentru mine era nașterea prin cezariană, chiar atunci...

Aveam senzația că mă uitam de sus la ceea ce se întâmpla, ca și cum nu era vorba despre mine, ci despre o altă persoană. Am crezut că poate am leșinat întrucât mă speriasem foarte tare. Nu mă așteptasem la nimic din tot ceea ce se întâmpla. Nu eram pregătită și nici bebelușii nu erau; vârsta lor gestațională era de numai 26 de săptămâni și 2 zile! Nici măcar nu eram în cel de-al treilea trimestru. 

M-au dus în grabă în sala de operații, iar pe hol se afla soțul meu și ne-am luat rămas-bun printre lacrimi, rostind fiecare dintre noi „te iubesc”. În sala de operație au început să mă pregătească. Nu recunoșteam pe nimeni, cu excepția unei asistente și a ginecologului pe care îl întâlnisem cu câteva ore înainte...

Era foarte frig în sala de operații, iar eu tremuram- și de la temperatură și din cauza fricii. Au citit din nou informațiile despre mine și credeam că toate acestea se întâmplau altcuiva. Sub nicio formă nu era viața mea! Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost cum una dintre asistente m-a mângâiat și mi-a zis că totul va fi bine, ceea ce nu credeam.”

Mama a vorbit despre perioada în care fetițele ei au stat în spital

Fiicele ei veniseră pe lume pe 8 august 2022, în jurul orei 21. Acestea au fost puse în incubator, iar Mollie se străduia să le ofere lapte matern zi de zi:

„...Am avut noroc pentru că secția de terapie intensivă pentru nou-născuți era cu numai un etaj mai sus decât secția destinată nașterilor. Asistenta medicală mi-a adus o pompă de sân și mi-a arătat cum să o folosesc pentru a pompa lapte. La fiecare câteva ore reușeam să produc câțiva ml de colostru, cu care J. urca la etaj la fiicele noastre. 

După ce s-a constatat că erau suficient de stabile ca să primească vizita noastră, am mers să ne vedem fiicele. Soțul meu m-a dus la ele într-un scaun cu rotile, ne-am dezinfectat bine timp de 3 minute înainte să ajungem. Din fericire, stăteau în aceeași cameră, despărțindu-le doar o perdea. 

Primul lucru pe care l-am constatat văzând bebelușul „A” („B” era mai mare și mai puternic) a fost că era foarte mic. Pe lângă el erau multe cabluri și tuburi și a fost îngrozitor să-mi văd copilul așa. Bebelușul A, „V”, nu era suficient de stabil ca să îl putem vedea mai bine, întrucât acolo era personal medical ce se străduia să îl țină în viață. 

Nu m-am putut abține să nu plâng. Nimic nu a fost așa cum credeam. Dintotdeauna mi-am dorit să îmi nasc copiii prin naștere naturală, să le aud primul plâns și după aceea să fie puși pe pieptul meu pentru contactul piele pe piele. Niciodată nu mi-am închipuit că nu voi putea să-mi ating bebelușii sau că nu o să-i aud plângând în primele lor săptămâni de viață. Nimic nu mă pregătise pentru ceea ce am ajuns să trăiesc... Aveam senzația că eram într-un labirint ciudat- pe de o parte eram fericiți pentru că ne adusesem copiii pe lume și, pe de altă parte, eram prea speriați ca să putem fi entuziasmați. Nu știam cum putea să arate familia noastră, formată din patru membri...”

Una dintre fetițele lor a murit

După ce a fost externată, Mollie și soțul ei au intrat într-o nouă rutină, marcată de vizitele la spital și de telefoane pentru a afla detalii despre fiicelor lor. Pentru a merge înainte, încercau să se bucure de fiecare aspect pozitiv, așa cum reiese și din confesiunea pentru sursa citată: „Am învățat să celebrăm fiecare mic succes, cum ar fi, de exemplu, faptul că fiicele noastre ajunseseră să poarte un număr mai mare la scutece.”

Însă pe 23 de august 2022, viața lor s-a schimbat radical după ce una dintre fiicele lor a trecut în neființă:

„Marți, 23 august, eu și soțul meu ne-am trezit după ce alarmele ne-au dat veste că era timpul să-mi pompez laptele și ne-am dat seama că aveam numeroase mesaje de la medicii fetițelor noastre, aceștia anunțându-ne că trebuia să-i sunăm cât mai repede posibil. Când am făcut asta, medicul ne-a anunțat că starea bebelușului „A” era critică și că trebuia să venim la spital. Pe când ne aflam pe drum, în mașină, gândindu-ne la ceea ce era mai rău, mi-am dat seama că și vremea se schimbase- era ceață, întuneric- era greu să îți dai seama ce va urma.

Când am ajuns în secția de terapie intensivă, medicul și asistenții medicali ne-au cerut să mergem în sala de la capătul holului. Ca să nu vă mai încarc cu diverse informații, o să spun doar atât- tensiunea lui „A” scăzuse foarte mult și nu îi mai puteau administra niciun fel de medicament, iar rinichii nu mai funcționau nici ei. Medicul ne-a zis că trebuia să luăm o decizie „incredibil de dificilă” în legătură cu fiica noastră.  

Am stat de vorbă cu soțul meu și am hotărât să nu i se mai facă niciun tratament și să i se administreze doar morfină ca să poată suporta durerile. Deși se străduise să rămână în viață, nu mai putea în acele momente. Se luptase pentru asta...Au oprit aparatele ce o mențineau în viață și au scos-o din izoletă. Până atunci, nu fusese niciodată suficient de stabilă ca să o pot lua în brațe, așa că atunci am reușit pentru prima dată să fac asta. Am luat-o fiecare în brațe, pe rând și ne-am cerut scuze pentru viața pe care a trebuit să o aibă, luându-ne rămas bun. După câteva ore, medicul a intrat în acea încăpere ca să vadă dacă inima ei mai bătea. Decesul ei a fost la ora 11:10 dimineața, pe 23 august. Îngerașul nostru avusese o viață scurtă, de numai 15 zile...

 

 

 

 

 

View this post on Instagram

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A post shared by Mollie ✨ (@its.always.mollie)

Știți cum este când te afli sub apă, că vezi suprafața, dar nu poți ajunge la ea? De fiecare dată când încerci să te ridici, este ceva care te trage mai mult înapoi și nu apuci să respiri. Așa ne-am simțit și noi în primele zile după moartea fetiței noastre. 

Micuța noastră adorabilă, perfectă, nu a putut să vadă lumina soarelui. Nu a putut respira singură și nici nu a văzut lumea. Nici nu și-a putut cunoaște surioara. Nu a auzit decât zgomotele unor aparate și a avut parte numai de durere.”

Cealaltă fetiță se luptă în continuare pentru viața ei

Coșmarul lui Mollie și al soțului ei, J., nu s-a terminat după moartea uneia dintre gemene. Astfel, cealaltă fetiță se află în continuare în spital, pentru tratamente, după cum a dezvăluit mama pentru sursa menționată anterior:

„Deși au trecut mai multe săptămâni, încă sunt traumatizată din cauza faptului că am stat în spital, că am trecut printr-o cezariană de urgență și pentru că mă gândesc la cum au venit pe lume fiicele mele. Îmi amintesc fiecare detaliu din acele zile și mă doare sufletul. Dar acum, această nouă traumă parcă pune în umbră ceea ce s-a întâmplat anterior. 

Am senzația că nu am avut o altă viață înainte. Cine ar fi crezut că înainte să am răgazul de a mă reface după cezariană voi ajunge să discut cu soțul meu despre variantele pe care le aveam pentru a o îngropa pe fiica noastră în vârstă de numai 2 săptămâni? 

Am făcut lucrurile așa cum se cuvenea; am avut o sarcină perfectă, marcată de alegeri sănătoase. Mi-am dorit mai mult decât orice pe lume să fiu mamă și nu înțeleg ce am făcut ca să merit asta. Nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost cinstit sau drept. 

Fetița mea „A” a murit practic într-un spațiu de graniță- nici nu a fost avortată, nici nu s-a născut moartă, dar nici nu a fost un nou-născut pe care să-l aduci acasă și căruia inima să-i înceteze apoi să-i mai bată. Nici nu i-a întâlnit pe membrii familiei care o iubeau atât de mult. 

M-am săturat ca toată lumea să ne întrebe despre starea celeilalte fiice, „V”, despre moartea lui „A” și despre cum ne descurcăm. „Cum vă descurcați?” este o întrebare absurdă pentru mine și pentru soțul meu, iar până acum am primit-o de prea multe ori. 

Nu mai avem ce să „facem”. Nu este nimic de făcut. Fiica noastră a murit. Bebelușul ne-a murit în brațe după ce a trăit numai 15 zile, și acestea pline de durere, de înțepături și de diverse experimente. 

Celălalt copil al nostru a trecut și trece în continuare prin diverse intervenții medicale, care cu siguranță vor avea efecte pe termen lung asupra ei. Lucrurile nu stau bine și nu mă pot abține să nu îmi fie milă de mine și de viața pe care o aveam alături de soțul meu. 

În momentul în care scriu toate acestea, fiica noastră „V” are două luni. Este tot la terapie intensivă și este supusă diferitelor tratamente și proceduri. Ia în greutate și se luptă zi de zi pentru viața ei.

Nu pot să răspund la întrebarea „ce mai faci” întrucât, sincer, nici nu știu cum mă simt. În unele zile sunt în regulă, în altele sunt bine dar, în cele mai multe dintre ele, mă simt extrem de rău. Viața mea este ca prin ceață, ca și cum altcineva ar trece prin toate acestea. Nu mă simt eu însămi. Nici nu știu dacă o să mai pot vreodată și nici nu mai știu ce înseamnă „eu însămi”.

În mod cert, în această etapă a vieții mele nu mă simt ca o mamă. Una dintre fiicele mele a murit, iar cealaltă se află încă în spital, având în jurul ei medici și asistente care încearcă să găsească pentru ea cele mai bune setări ale oxigenului și cele mai bune variante ca să o hrănească. 

Nu se află lângă noi, acasă, ca să o putem răsfăța, nu pot să o alăptez (încă are un tub de hrănire) și nici nu o pot îmbrăca în costumașele ei- lucruri pe care noii părinți ar trebui să le facă. Oare voi putea ajunge vreodată să le pot face? Simt în continuare că trăim între două lumi și că viața trece pe lângă noi. 

Îmi doresc să vin cu un sfat înțelept după această poveste. Vreau să spun că totul se va încheia într-o zi și că acum sunt împăcată cu mine însămi. Nu pot să fac asta, experiența mea nu este așa.

Ceea ce voi spune este: viața este foarte fragilă și prețioasă. Durerea nu are limite. Căsnicia și viața mea de mamă nu sunt deloc așa cum m-aș fi așteptat. Iar datorită dragostei, chiar și zilele cele mai grele devin parcă puțin mai ușor de suportat.”