O mamă a trecut printr-o adevărată dramă când fiica ei de 18 ani a anunțat-o că pleacă de acasă
Mama a doi copii și-a deschis sufletul și a relatat ce a simțit în ziua în care fiica ei și-a făcut bagajele și a anunțat-o că dorea să plece de acasă. A ținut să precizeze că dintotdeauna și-a dorit să devină mamă și că s-a străduit întotdeauna să le ofere atenție celor doi copii. Cu toate acestea, a recunoscut cum fata ei s-a îndepărtat tot mai mult de ea:
„Ziua Mamelor nu este o celebrare în stil Hallmark pentru mamele ce au copii adulți care s-au îndepărtat de ele. În acea zi de duminică din luna mai, numeroase mame nu își pot vedea fiii sau fiicele, dar știu că în alte familii este o zi de sărbătoare, în care se oferă felicitări, flori, în care se ia masa și în care se împărtășesc amintiri. Pentru multe mame este însă o zi marcată de durere și de rușine, nu de bucurie.
Ziua în care fiica mea în vârstă de 18 ani mi-a spus că nu mai putea să trăiască lângă mine a fost ziua în care am plâns pentru prima dată după mulți ani. Credeam că am uitat să plâng, dar de fapt există un fel de „mușchi” al plânsului în memorie, care funcționează similar modului în care nu uiți să mergi pe bicicletă. Revine imediat, ca și cum te-ai fi folosit de el dintotdeauna, ca și cum te-ai fi plimbat pe străzi cu o zi în urmă.
Mai târziu, stăteam pe banca aflată în spatele ușii în timp ce fiica mea își plimba bagajul prin fața mea. Încet, am țipat „Te rog să rămâi; vedem cum rezolva lucrurile”, dar ea era foarte hotărâtă, ochii ei demonstrau neînduplecarea. În doar câteva minute, a plecat alături de iubitul ei. I-am urmărit din garaj până când s-au pierdut complet în noapte. Nu puteam înțelege încă faptul că nu îi puteam ține pe copii lipiți de noi, uitasem care au fost începuturile copiilor mei.
Timp de câteva luni după plecarea fetei mele, când unica noastră comunicare se rezuma la țipete și la învinuiri, mergeam prin oraș în spatele ochelarilor mei de soare, încercând să-mi dau seama ce vedeam ca prin ceață. Uneori îmi puneam pe cap o pălărie de soare mare, întrucât credeam că numai ascunzându-mi fața puteam să îmi ascund și eșecul.
În copilăria mea mă simțeam adesea singură și mi-am promis că, în momentul în care voi avea copii, le voi fi mereu alături. Așa că m-am ocupat de copiii mei în modalități ce erau delicioase și totodată neobișnuite pentru mine. Darurile nu erau doar de Crăciun sau pentru aniversările lor. Am cumpărat Build-A-Bears cu ținute noi și cărți cu Pokemon doar pentru că îmi iubeam copiii. Eram disponibilă să strâng, să adun, să ascult la orice oră din zi sau din noapte. Credeam că sunt o mamă atentă, iubitoare. Până în ziua în care fiica mea m-a scos din viața ei.”
Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul huffpost.com, scris de Diane Forman
A încercat să înțeleagă de ce trebuia să treacă prin așa ceva
Îndurerată, mama care a crezut la un moment dat că era mama perfectă, atentă și iubitoare, a încercat să găsească explicații pentru atitudinea fiicei sale. Nu numai că a citit studii și cărți, dar s-a documentat și de pe un site pentru părinții respinși de copiii lor.
„Printre lacrimi, nu încetam să îmi spun: „Nu meritam așa ceva”. Am fost șocată să aflu că, potrivit unei cercetări, 27% dintre americanii de 18 ani sau mai mari au rupt complet legătura cu unul dintre părinți. Înainte să fiu parte a acestei statistici, nu știam că erau atât de multe familii dezbinate. Întotdeauna am crezut că un copil va ajunge să se îndepărteze complet de părinți doar în cazul neglijenței sau abuzurilor...
Acum fiica mea mult iubită plecase. Dacă nu mai voia să vorbească cu mine, mai eram oare mama ei?
Într-o zi, când mă simțeam distrusă, am încercat să privesc în jur, am învățat să inspir și să expir adânc, încercând să trec peste fiecare suspin. Fiecare postare de pe Facebook legată de dragostea dintre mamă și fiică mă punea în fața unui abis al respingerii. Am creat un fel de barieră între mine și acele mame, nu voiam să spun unde era fiica mea sau cum mă simțeam. Rușinea mea era secretul meu.
Am citit cărțile lui Brené Brown și m-am uitat la câteva show-uri TED despre rușine, dar nu am cunoscut niciodată un copil care să se fi îndepărtat de părinți, crezând că era vorba despre un eșec al mamelor. Brown scrie: „Dacă îți vei pune rușinea într-un vas petri, va fi nevoie de trei elemente pentru a crește: secretele, tăcerea și judecățile.” Am îngăduit ca rușinea rezultată din faptul că fiica mea m-a respins să se dezvolte precum o ciupercă. Chiar și acum, după ce au trecut atât de mulți ani de atunci, îmi este greu să spun această poveste fără să somatizez acea tăcere umilitoare. Nu știam că înstrăinarea se poate produce și dacă iubești prea mult, dacă dragostea sufocă sau dacă duce la codependență.
După plecarea fiicei mele, am descoperit site-ul „Rejected Parents”, site ce atrage în fiecare lună 60.000-70.000 de vizitatori. Apoi am realizat că nu eram singură în această situație. Erau multe elemente comune în cadrul poveștilor, precum suferință, izolare, șoc și regret. Majoritatea celor care își dezvăluiseră povestea nu știau ce au făcut de au ajuns să fie îndepărtați de copiii lor.
Psihologul Joshua Coleman, care a cercetat îndeaproape îndepărtarea copilului de părinți, a afirmat că: „Îndepărtarea copiilor de părinți pare să afecteze un mic procent, dar semnificativ din populația SUA, în ciuda faptului că părinții investesc tot mai mult în copiii lor”...Coleman și alți cercetători sunt rezervați când vine vorba despre vinovăție, dar știam că un pas pentru reconciliere era să se conștientizeze experiența copilului-adult și să se încerce să se realizeze ajustări.
Unul dintre efectele nedorite ale parentingului grijuliu și realizat cu conștiinciozitate este că uneori copiii noștri primesc prea multă atenție. Conform psihologului Joshua Coleman, ei „nu au parte doar de dedicarea și de timpul nostru, ci și de îngrijorările noastre. Uneori, copiii nu își pot găsi calea decât în momentele în care se vor simți în siguranță la distanță de părinți.” A fost nevoie ca fiica mea să plece de acasă și eventual în altă țară ca să se poată desprinde de mine și să se regăsească.
Dar, asemenea altor părinți care aveau copii ce se îndepărtaseră de ei, eu nu mă gândeam atunci la nevoia de a se simți ea însăși. Este mult mai ușor să te lași dominat/ă de milă, de regrete și de rușine. Ne-au lipsit sărbătorile și vacanțele petrecute împreună. La fel s-a întâmplat și în cazul cărților poștale care nu au ajuns, a amintirilor care nu vor mai putea fi recuperate. Unii părinți au postat pe site-ul „Rejected Parents” că au nepoți pe care nu au apucat să-i vadă niciodată. Durerea lor era profundă și viscerală, majoritatea dând vina pe copiii lor pentru faptul că s-a ajuns la înstrăinare. Mulți credeau că nu au făcut nimic pentru a se ajunge într-o asemenea situație. Am văzut de multe ori asemenea cazuri.
Cu toate acestea, se întâmplă rar ca un copil ce este adult și care s-a îndepărtat de părinții săi să fi ajuns într-o asemenea situație fără motiv. În spatele multor cazuri de alienare, se află, total sau parțial, un copil care nu s-a simțit auzit și validat de către părinți, chiar dacă aceștia au făcut tot ce au putut. Într-adevăr, un părinte poate fi extrem de iubitor, după cum am văzut chiar eu, dar poate nu știe cum să se controleze și stabilește granițe slabe. Adesea aceste demersuri nu sunt realizate cu intenție, dar urmează un tipar, după cum mi-a spus mai târziu chiar fiica mea.”
Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul huffpost.com, scris de Diane Forman
După mai mulți ani, relația mamă-fiică s-a îmbunătățit
Cea care s-a confesat în legătură cu durerea resimțită când fiica ei a îndepărtat-o a ținut să aducă în prim-plan și faptul că, odată cu trecerea timpului, relația dintre ele a s-a îmbunătățit. De asemenea, a venit și cu câteva sfaturi pentru mame pentru a nu ajunge într-o situație similară cu aceea trăită de ea.
„În ciuda lacunelor de comunicare, fiica mea nu s-a îndepărtat niciodată complet de mine, deși mi-a mărturisit că au fost momente în care a luat în calcul așa ceva. Mesaje tensionate, telefoane marcate de lacrimi și de furie și tentative de a ne vedea pentru câteva clipe față în față au fost prezente timp de cinci ani. În toată această perioadă de neliniște, am fost adesea disperată, nu mai speram să ne împăcăm. Am încercat să nu îmi pierd speranța, dar aceasta este precum un pește alunecos.
Uneori ruptura dintre părinți și copii durează pentru întreaga noastră, dar noi am fost un caz fericit. Pentru a ne reconstrui relația, am ascultat cu răbdare și cu atenție, chiar dacă mă durea. Au fost acuzații. Și învinuiri. Unui părinte respins nu îi este ușor să înțeleagă sentimentele și experiențele copilului său adult, dar cu cât negarea continuă, cu atât mai mult va continua și cercul vicios. Am învățat că metoda cea mai bună de vindecare era să ascult, să validez și să iert, pe cât posibil.
Treptat, eu și fiica mea am reușit să ne apropiem iar una de cealaltă. M-am străduit din răspunteri să trec peste anumite tipare, să mă redescopăr și să-i îngădui fiicei mele să fie ea însăși, fără așteptările, grijile și temerile mele. Și ea a continuat să mi se dezvăluie întrucât, în ciuda dificultăților noastre din trecut, dorea să ne salveze relația. Acum vorbim sau ne scriem mesaje aproape zilnic, practic este un dar la care nici nu visam acum câțiva ani.
Dacă aș putea să ofer un sfat oricărei mame ce suferă de această Zi a Mamelor din cauza înstrăinării de copilul ei, aș spune următoarele: fii îngăduitoare cu tine. Și când te vei simți pregătită, ascultă experiențele copilului tău adult. Dacă ți se va cere, respectă distanța. Încearcă să îți păstrezi încrederea, chiar dacă ești tristă sau dacă îți este teamă...Și amintește-ți de faptul că, până la urmă, toți ne dorim să fim iubiți și acceptați pentru ceea ce suntem.”
Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul huffpost.com, scris de Diane Forman
Surse: huffpost.com
Sursă poză principală: istockphoto.com
Surse foto: istockphoto.com
Urmareste-ne pe Google News
