Copilul meu de 9 ani mi-a spus că sunt cam penibilă

Cam penibilă! Vă vine să credeți? Am rămas șocată prima dată când a spus-o. Jucam baschet pe alee și am aruncat la coș din prima. El s-a uitat la mine, evident impresionat, iar eu am făcut ceea ce ar face orice jucător care se respectă: Am făcut dab. Știi, când îți arunci capul în cot cu celălalt braț spre cer? Mă rog, caută pe Google. E foarte cool. Până și J.Lo o face!

Și dintr-odată aud: „Aoleu, mamă, nuuu! Ești cam penibilă!”

A fost ca un șoc electric resimțit în tot corpul. Ciudată, enervantă, disperată - poate. Dar penibilă?! Și am auzit-o de multe ori de atunci: când m-am îmbrăcat ca un ren pentru festivitatea de Crăciun de la școală, când am cântat karaoke în bucătărie și când am făcut semnul păcii la o adunare școlară. Dar, să fim serioși! Oare pe celelalte mame nu le-a văzut? Adică, fără supărare, doamnelor, dar unele dintre voi arătați de parcă nu ați putea numi nici măcar un cântec de Justin Bieber. Și asta nu e un pic penibil?! Se pare că nu.

Jur, nu cu mult timp în urmă, tot ce făceam era un succes nebunesc pentru copilul meu!

El era cel mai captivat public al meu, zâmbind, râzând și fiind pe deplin distrat de toate eforturile mele. Dar, dintr-o dată, situația s-a schimbat radical! Acum folosește argoul, râde în hohote și este foarte atent la ceea ce îl înconjoară. Este cool. Iar eu, aparent, nu sunt.

Undeva între schimbatul de scutece și mersul la școală, am devenit o povară socială. Și nu știu exact cum să mă descurc cu asta. Cred că am câteva opțiuni. Pot să-mi cos blugii rupți, să nu le mai spun prietenilor lui „frate” și să mă aplec spre o versiune mai subtilă și mai puțin disperată a mea, în timp ce parcurgem următoarea etapă a maternității, pentru a evita să-l fac de rușine pe fiul meu. Dar asta nu mi se pare autentic! Aș putea, de asemenea, să dublez disperarea și să încep să port tricouri NBA, iar când îl iau pe fiul meu de la școală cu mașina să cobor geamul și să strig „ce faci, omu` meu?” - dar țin prea mult la demnitatea lui ca să fac asta.

Cred că voi continua să fiu EU. Chiar dacă este puțin jenant. Și ce dacă sunt puțin penibilă? Lucrurile puteau fi și mai grave de atât, nu? Și, de fapt, cred că fiul meu își îndeplinește pur și simplu datoria de „plod”, de a mă face să mă simt ca și cum aș fi un fel de povară pentru el. Dar o să treacă și etapa asta. Între timp, cred că voi avea grijă să nu mă fac prea mult de râs, ca să nu îl fac să exclame, din nou, „mamaaaaa, ești cam penibilă”. Dar nu pot garanta nimic!