În general nu întâmpin probleme în a-mi iubi copilul. Nu mă consider o mamă perfectă, dar în ceea ce privește exprimarea sentimentelor față de băiețelul meu m-am descurcat, zic eu, onorabil. Știe că îl iubesc, știe cât de mult îl iubesc. De fapt, știe că sunt în stare să fac orice pentru el, în orice clipă, fără a sta pe gânduri. Nu m-am rezumat în a-i demonstra, ci i-am explicat și verbal cam cât de mare este iubirea mea pentru el. Infinită (respectiv infinit plus unu dacă el alege infinitul), până la soare, la lună și la stele și înapoi.
Pentru că am norocul de a fi mama unui copil extrovertit și plin de energie pozitivă, nici el nu a întâmpinat probleme în a-și manifesta sentimentele. Fie mă îmbrățișează, mă pupă pe obraz, mă strânge în brațe sau îmi spune că mă iubește. Așadar, lucrurile decurg în general într-o perfectă armonie.
Mai dificil este când cel mic nu se ridică întocmai la nivelul așteptărilor și, chiar dacă îl iubesc și în acele momente, el cu siguranță nu simte asta. Iată câteva exemple când ne confruntăm cu această situație:
- Când pronunță vreun cuvânt/expresie nepotrivită (nu neapărat urât/injurios). Mai ales, când acesta nu este preluat de la mine (se mai întâmplă uneori să scap câteva expresii care nu se încadrează în vocabularul unui copil de clasa a treia).
- Când nu are conduita pe care mi-aș fi dorit-o. Nu tolerez răutatea gratuită, discriminarea (sub orice formă), egoismul și altele asemenea. Consider că aceste valori morale ar trebui, de altfel, insuflate copiilor de către toți părinții.
- Când are reacții ieșite din conduita normală. Aici mă refer în mod special la agresivitate, pe care nu o accept sub nicio formă. Când era mai mic ca vârstă, la 2-3-4 ani, aflasem că agresivitatea reprezintă o componentă normală în dezvoltarea băieților, dar acum, la aproape 10 ani, nu o mai privesc ca pe ceva inerent.
În toate aceste momente cel mic știe și simte că nu ne mai aflăm pe aceeși lungime de undă. Percepe din privirea mea, din tonul vocii și, desigur, din pedeapsa care urmează comportamentului indezirabil, că nu s-a comportat cum ar trebui. Pedeapsa la noi constă în interzicerea unei activități plăcute sau în confiscarea unui obiect drag. Durata variază în funcție de gravitatea faptei, de la câteva ore până la o săptămână. Nu cred în educația fără pedepse, în primul rând pentru că sunt conștientă că un copil nu poate avea în permanență o conduită pozitivă. Iar când dă greș, în dezvoltarea lui de viitor adult, vor juca un rol important și pedepsele. Acestea, consider eu, îi limitează cumva acțiunile și, mai mult decât atât, îl ajută să înțeleagă că orice lucru rău atrage o consecință.
Până acum am trecut peste ceva pedepse. Unele mai ușor, altele mai greu acceptate. Dar sunt sigură că în toate aceste momente nu s-a simțit iubit. Sunt convinsă de acest lucru pentru că mi-a și spus fie că sunt o mamă rea, fie că nu mă iubește. Uneori mi-a zis chiar că știe nu îl iubesc. Pentru că băiețel meu se întâmplă să fie unul extrem de inteligent și de empatic, a putut înțelege când i-am explicat că dragostea mea pentru el a fost, este și va rămâne mereu la fel de mare, doar că în acele clipe sunt dezamăgită de el.
Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat însă, nu îmi implică copilul. Ci, privind în jur, observ nu una, ci foarte multe mame care habar nu au să-și iubească copiii. Multe, din punctul meu de vedere, sunt realmente incapabile de a nutri sentimente materne. Unui copil nu îi este suficientă mâncarea, îmbrăcămintea și jucăriile, ci îi trebuie dragoste. Foarte multă dragoste. Pe care i-o poți demonstra prin faptul că știi ce îi place să facă și faceți împreună acele activități, că știi ce prieteni are și încerci să îl ajuți să-și dezvolte prieteniile benefice, că îl ajuți când are o problemă și, mai ales, că petreci timp de calitate alături de copilul tău. Iar acest timp de calitate se poate rezuma și chiar la numai 10 minute zilnic în care îi acorzi maximă atenție, concentrându-te exclusiv asupra sa. Puteți vorbi despre orice subiect vă trece prin minte, începând la o mică bârfă despre colegii de școală și până la teme filosofico-existențialiste, precum rolului omului pe acest pământ.
Dacă nu am știut uneori să îmi iubesc copilul, sunt dispusă să învăț. Încerc în permanență să îmi îmbunătățesc reacțiile, pentru că nimeni nu este perfect. Și cred că toate mamele bune din lume, prin dragostea lor nemărginită, își doresc de fapt un singur lucru: ca ai lor copii să știe cât de mult sunt iubiți.
Citește și: 5 moduri prin care poti sa ii spui copilului tau Te iubesc
Voi, dragi mămici, ați trecut prin astfel de momente?
Urmareste-ne pe Google News
