Și-a pierdut soția din cauza cancerului
Brandon Janous (din SUA) este tatăl a trei copii, iar în urmă cu doi ani a rămas văduv după ce soția lui a decedat din cauza cancerului de sân. Nu s-a ferit să-și dezvăluie suferința pe care a trăit-o în zilele în care i-a fost alături soției sale, Rachel, în ultimele ei clipe de viață.
Cu titlul „O dragoste pe care cancerul nu poate să o ucidă”, confesiunea lui Brandon Janous arată astfel:
„Sunt atât de fericit că m-a ales pe mine... La bine și la greu, în sărăcie sau în bogăție, în sănătate sau la boală, să ne iubim și să ne prețuim, până când moartea ne va despărți...
În urmă cu zece ani, Rachel și cu mine ne aflam în fața a sute de persoane dragi și rosteam aceste cuvinte...Ea întotdeauna mi-a fost alături și m-a susținut „la greu”. Și trebuie să mă credeți, când mă refer la așa ceva, chiar a fost vorba despre momente grele. Au fost multe asemenea momente...Ea nu a renunțat la mine niciodată- indiferent de cât de multe lucruri rele s-au întâmplat. A fost mereu gata să mă ridice în momentele în care m-am prăbușit. Ar fi meritat pe cineva mult mai bun dar, din anumite motive, ea m-a ales pe mine.
Îmi amintesc ziua nunții noastre ca și cum ar fi fost ieri, când mă gândeam că partea cu „până când moartea ne va despărți” va fi cândva departe. Nici prin gând nu mi-a trecut că va sosi atât de repede. Ar fi trebuit să se întâmple peste vreo 50-60 de ani, nu astăzi. Cu siguranță nu acum.
Dar în timp ce stau aici astăzi, privind-o în timp ce doarme, fiind în aceeași cameră de spital în care ne aflăm de aproape o lună, se pare că moartea este ceea ce avem în față.
Sursă poză: facebook.com/brandon.janous
În urmă cu mai puțin de 2 ani, a fost diagnosticată cu cancer de sân. Am luptat cu el și l-am învins. Acum cinci luni a spus că are dureri de spate, inițial am crezut că era vorba despre ceva mai vechi, dar în realitate era vorba despre cancerul care i-a cuprins și măduva spinării. Acum o lună s-a văzut că ajunsese deja în fluidul spinal, iar acum câteva săptămâni am aflat că s-a extins și la creier.
Am stat de vorbă cu diferiți specialiști. Am consultat mai multe puncte de vedere. Am recurs chiar și la sugestii radicale, propuse de persoane străine. Doctorii ne-au spus însă că, de acum înainte, orice tratament ar face mai mult rău decât bine. Și am fost toți de acord cu asta.
Începând de acum, scopul este să o facem să se simtă cât mai confortabil. Și ei au reușit să facă asta. Se simte mai bine decât în urmă cu câteva luni. Nu mai are aceleași dureri ca înainte...
În fiecare dimineață, când se trezește (poate fi ora 3 dimineață, ora 8 dimineață sau ora 11 dimineață), îmi adresează mie - sau oricui se află atunci în salonul ei- aceeași întrebare: „Care este planul pentru astăzi?”
Și în fiecare dimineață răspunsul meu este același. Nu s-a schimbat de aproape trei săptămâni. Mai întâi o întreb cum se simte. Ea spune că da. O întreb dacă are dureri. Îmi răspunde că nu. Și după aceea spun că este totul perfect și o asigur că planul va funcționa. Că a făcut o treabă extraordinară cu planul ei. Ea îmi zâmbește și spune „Bine”. Ador acel zâmbet.
Îmi asum că ea mă întreabă zilnic același lucru întrucât a uitat că de fapt nu există niciun plan. Că nu avem unde să mergem. Că tot ce avem de făcut este să așteptăm. Să așteptăm ca ea să se stingă. Dar în unele zile, am impresia că ea încă mai speră. Speră că planul s-a schimbat. Că poate astăzi este ziua în care vom pleca de aici. Nu voi mai auzi niciodată acea întrebare pusă de ea: „Care e planul pentru astăzi?”...
Aș vrea să îi spun că lucrurile se vor îmbunătăți. Sau că se vor mai îmbunătăți puțin. Aș vrea să o încurajez și să-i spun că suntem așteptați cât de curând acasă. Aș vrea să rezolv aceste lucruri. Dar nu pot face nimic în acest sens.
Am ajuns într-un punct critic al călătoriei noastre. Nu mai sunt opțiuni de tratament. Doctorii au epuizat toate planurile. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm.
Știu că fiecare zi care trece mă aduce mai aproape de clipa în care o voi pierde pe Rachel. Fiecare zi care trece ne aduce tot mai aproape de cea în care cei trei copii își vor pierde mama. Iar părinții ei își vor pierde fiica. Că se apropie ziua în care sora mea nu numai că își va pierde singura cumnată, dar și pe cea mai bună prietenă. Că se apropie ziua în care fratele ei își va pierde sora. Se apropie ziua în care părinții mei, familia noastră, prietenii ei și alte persoane care o cunosc vor pierde o persoană atât de minunată...
Sursă poză: facebook.com/brandon.janous
Nu stau pur și simplu să îmi privesc soția cum se stinge. Ar fi groaznic, de nesuportat. Stau și o privesc cum trăiește și cum iubește într-un mod extraordinar...
În fiecare zi, mă uit și văd oameni care vin să își ia rămas-bun de la ea. Chiar dacă ai impresia că este îngrozitor că sunt acolo, de fapt ceea ce văd sunt oameni care intră în acea cameră într-un fel și care pleacă apoi de acolo total transformați. Nu pot să explic asta. Dar este foarte frumos. Există atât de multă frumusețe și în durere. Iar Rachel ne-a ajutat pe toți să găsim această frumusețe.
Nu știu cât de mult timp mai avem la dispoziție. Tot ce facem este să sperăm că Dumnezeu va rezolva cumva asta. Niciodată nu ne-am îndoit. Dar am fi nebuni dacă nu am recunoaște toate miracolele pe care El le înfăptuiește în fiecare zi, chiar în fața noastră, prin povestea lui Rachel. Nu doar în salonul acesta de spital, ci pretutindeni.
Dacă nu ai cunoscut-o niciodată pe Rachel, îmi pare rău pentru tine. Aș fi vrut să o cunoști. Aș fi dorit să poți sta și tu cinci minute în preajma ei. Îți garantez că ai fi privit viața cu totul altfel. Îți garantez că te-ai bucura altfel de fiecare zi. Îți promit că te-ai fi plâns mai puțin și ai fi râs mai mult. Dacă ai putea sta cu ea doar cinci minute, ai afla ce înseamnă să-i iubești pe ceilalți. Ai trăi mai frumos și ai iubi mai mult.
Sunt atât de bucuros pentru că acum zece ani m-a ales pe mine să o însoțesc în această călătorie. Sunt atât de recunoscător că m-a ales pe mine să fiu alături de ea în această bătălie. Sunt atât de fericit că nu a renunțat niciodată la mine. Sunt fericit că m-a ales pe mine. În fiecare zi sunt recunoscător că m-a ales pe mine.
Povestea noastră este povestea mea de dragoste preferată. Pentru că ea m-a ales pe mine.”
Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe „humanparts.medium.com”, scris de Brandon Janous
„Copiii mei dorm pe podea, chiar lângă mine”
Cel care nu s-a ferit să-și deschidă sufletul și să vorbească despre suferința prin care trece de doi ani, de când și-a pierdut soția, a venit cu detalii care țin de una dintre rutinele zilnice ale copiilor săi. Astfel, într-o postare de pe o rețea de socializare, Brandon Janous a explicat ce îi lasă pe cei 3 copii să facă pentru a se simți în largul lor, în siguranță:
„Locuim într-o casă cu 4 dormitoare.
Și ăștia suntem noi.
În fiecare noapte și în fiecare dimineață.
Ăștia suntem noi.
Obişnuiam să mă lupt cu ea. Obișnuiam să le spun că asta nu e sănătos. Le-aș spune că se vor odihni mai bine în paturile lor. Să-i dau o șansă. Că paturile lor sunt mai confortabile decât podeaua mea. N-a mers niciodată. Indiferent ce am spus.
Acum doi ani, în februarie, mi-am petrecut fiecare noapte, pe podea, lângă patul de spital al lui Rachel. Oamenii au încercat să-mi spună să merg acasă. Să mă odihnesc. Să-i dau o șansă. Că patul meu ar fi mai confortabil decât podeaua. N-a mers niciodată. Indiferent de ce au spus ei.
Mi-a luat aproape doi ani, dar acum înțeleg. Nimeni nu mă convinge să plec de lângă ea. Indiferent de ce ar fi spus cineva, alături de ea era locul unde urma să fiu. Nu era loc unde să mă simt mai în siguranță, decât pe podea, chiar lângă ea.
Nu mă mai împotrivesc. Au trecut aproape doi ani de când au pierdut-o pe mămica lor. În tot acest timp, a devenit destul de clar că locul lor este lângă mine. Și că pentru ei niciun loc nu este mai sigur, decât pe podea, chiar lângă mine.”
Sursă poză: facebook.com/brandon.janous
Surse: gofundme.com, humanparts.medium.com, facebook.com
Sursă poză principală: facebook.com/brandon.janous
Surse foto: facebook.com
Urmareste-ne pe Google News
