Dragi părinți adoptivi, este în regulă să faceți greșeli

Au devenit părinți adoptând o fetiță

Laverne McKinnon (din SUA) a povestit, într-o confesiune pentru „Love What Matters”, cum a ajuns să devină mamă: adoptând o fetiță de 14 luni din China. Despre ce a simțit când a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină fiică a vorbit pentru sursa menționată:

„Mitzi ajunsese în brațele noastre cu două săptămâni mai înainte, în Yangzhou. Avea puțin peste 14 luni și am simțit îndată că între noi există o legătură. Inițial mi-am făcut griji că nu se va întâmpla așa. Instinctele mele materne s-au dezvoltat mai târziu: nu fusesem niciodată însărcinată, nu mă gândisem să am copii și m-am concentrat doar asupra carierei mele până când, într-o zi, când depășisem vârsta de 30 ani, mi-am dat seama că îmi doream să fiu mamă. Dar ratasem oportunitatea de a putea avea un copil biologic. În aceste condiții, eu și soțul meu am hotărât să optăm pentru o adopție internațională și ne-am dus în China, având în vedere rădăcinile mele asiatice.

Primele două săptămâni petrecute acolo au fost idilice. Nu aveam altceva de făcut decât să mergem la întâlnirile și excursiile stabilite de agenția de adopții. Am ajuns să vizităm centrul în care Mitzi se afla de când avea numai două zile. Am văzut pătuțul în care dormise, jucăriile cu care se jucase, sertarul „secret” în care se țineau biscuiții dăruiți copiilor la gustare și le-am întâlnit pe îngrijitoarele care avuseseră atât de multă grijă de ea. A fost emoționant să vedem cât de mult țineau la ea și cred că toți erau recunoscători pentru că ne întâlniseră pe noi- cei care aveam să devenim familia lui Mitzi. 

Am vizitat parcuri și temple și am făcut multe cumpărături; nu mă puteam abține să nu îi iau lui Mitzi zeci de perechi de pantofi. Erau atât de drăgălași! 

Am petrecut mult timp uitându-ne cum Mitzi își savura alimentul preferat, pepenele, jucându-ne „cucu, bau!”, cântându-i „Hey Jude” și stând împreună în camera de hotel. Ne-am îndrăgostit unii de alții. Cea mai mare surpriză pe care o avusesem când o întâlnisem pe Mitzi era că știa deja să meargă și să alerge. 

Îmi imaginasem că era încă un bebeluș. Fotografiile pe care le primisem prima dată cu ea erau de când avea 11 luni. Era sănătoasă, capabilă să stea singură în picioare și vioaie. Nu îmi imaginam că, până la momentul adopției, când avea 14 luni, putea deja să meargă. 

Pe parcursul drumului din China spre casă, în SUA, Mitzi a dormit permanent în brațele mele. De altfel, pot spune că această călătorie a fost unul dintre cele mai fericite momente din viața mea. O țineam în brațe, îi puteam simți parfumul dulce, mă învăluiam în căldura plăcută a trupușorului ei și simțeam cum dragostea îmi invada sufletul după mulți ani de dezamăgiri și de tristețe. Mitzi a readus speranța în viața mea.”

Fetița s-a accidentat în primele zile petrecute în casa părinților adoptivi 

Laverne nu s-a ferit să dezvăluie, pentru sursa citată, prin ce a trecut în ziua în care Mitzi a căzut de pe scări în casa lor din Los Angeles: 

„În prima dimineață în care am ajuns la casa noastră din Los Angeles, la un moment dat mi-am luat ochii de la Mitzi ca să îi dau telefon medicului pediatru pentru o programare, iar ea a alunecat și a căzut pe scări. În acest timp, și soțul meu stătea de vorbă la telefon cu sora lui, explicându-i cât eram de fericiți pentru că ajunseserăm în sfârșit acasă cu fetița. Practic, amândoi ne luaserăm ochii de la ea câteva momente. 

Nu o să uit niciodată zgomotul provocat de cădere când vorbeam la telefon cu recepționista. Au urmat câteva secunde de tăcere, apoi Mitzi a început să țipe. Am luat-o la fugă către scările ce duceau la pivniță și am văzut-o jos, întinsă pe o parte, cu fața roșie și plânsă, cu gurița larg deschisă, urlând. Au fost atât de multe lacrimi. Nu știam dacă era bine să o ridic, nu îmi puteam da seama cât de grav era rănită și nici dacă trebuia să sun la 911. 

Lucrurile stau în felul următor: locuim într-o casă pe dealuri, în apropiere de Hollywood, la capătul unui drum îngust, în zona numită „Laurel Canyon”. Strada noastră e îngustă, cu serpentine. Într-o zi obișnuită, era minunat. Însă în acea zi, era un adevărat coșmar: nu eram sigură de faptul că ambulanța putea să ajungă repede la noi, mă temeam ca Mitzi să nu aibă leziuni interne și faptul că era de așteptat îi putea pune viața în pericol. Eram înghețată de spaimă...

Aveam o mulțime de gânduri (să o ridic, să nu o ating, să sun la 911, să o duc la spital, să aștept acolo, mă gândeam cum să o ridic, astfel încât să nu o rănesc, mă întrebam unde era rănită) și, în acel context, panica m-a cuprins mai mult. 

Nu îmi aduc aminte cum am ajuns la concluzia să mergem la camera de gardă și să nu mai așteptăm ambulanța. Atunci soțul meu mi-a zis că s-a uitat la Mitzi ca să poată sesiza dacă avea vreo contuzie la cap. El a sugerat că era mai bine să mergem la camera de gardă. Nu îmi pot aminti exact ce s-a întâmplat, însă știu că, în situații traumatizante, memoria este afectată.

Îmi amintesc cum am hotărât să o așezăm în scăunelul din mașină. Mă întrebam dacă nu cumva o să-i fac mai mult rău. Oare nu era mai bine să o țin în brațe? Am așezat-o până la urmă pe scăunel și apoi m-am așezat pe locul din față în loc să stau lângă ea ca să o monitorizez și să o calmez. Am intrat mai mult în panică: nu puteam să respir bine, transpiram, nu mai vedeam clar, era ca și cum nu mai auzeam nimic și lumea ar fi stat pe loc. Nu îmi amintesc drumul de la casa noastră până la Spitalul „Cedars Sinai”. Soțul meu mi-a povestit însă că a condus cât a putut de repede.

Din fericire, echipa de la urgențe ne-a primit imediat. Cât am stat acolo, așteptând vești de la doctor, creierul meu a încercat să pună cap la cap ceea ce se întâmplase. Poate ar fi trebuit să chemăm ambulanța. Poate ar fi trebuit să așteptăm ajutorul unor profesioniști. Dacă i-am făcut vreun rău fiicei noastre întrucât am mișcat-o?” 

Mama adoptivă s-a simțit vinovată pentru ceea ce i s-a întâmplat fetiței

În intervalul în care a stat la spital pentru a aștepta vești despre starea fetiței sale, Laverne s-a simțit vinovată pentru accidentul petrecut. Cel mai mult se temea că Protecția Copilului putea să intervină, că adopția se anula și că Mitzi putea fi trimisă înapoi în China. Pentru sursa citată anterior, nu s-a ferit să dezvăluie că:

„Nu am fost responsabilă, am fost un părinte groaznic, care nu avea cunoștințe practice legate de creșterea unui copil. Am fost pur și simplu o persoană idioată, care nu a știu cum să pregătească locuința pentru sosirea fetiței noastre. Am fost mai mult decât nătângă și neinspirată pentru că nu am stat cu ochii pe ea 24 de ore din 24, 7 zile din 7, până când ar fi ajuns să cunoască bine casa. M-am simțit incapabilă să fiu părinte, chiar dacă aveam un MBA și numeroase privilegii. Nu meritam să fim părinții lui Mitzi, eram niște nulități. 

Mă așteptam ca reprezentanți de la Protecția Copilului să sosească. Mă întrebam dacă o vor lua pe Mitzi de la noi. Dacă s-ar întâmpla asta, am reuși oare să ne luăm rămas-bun de la ea? Oare o vor trimite înapoi în China? Oare o să ni se mai dea o șansă? Era posibil să facem și cursuri de parenting ca să ne putem redresa? Ne vor permite să o vizităm?

Simțeam că am făcut cea mai mare, dacă nu una dntre cele mai mari greșeli pe care le poate face vreodată un părinte: am fost iresponsabilă. 

În sfârșit, a sosit și medicul. Mitzi era bine, nu era rănită. Medicul a fost bun cu noi și și-a exprimat compasiunea. 

Nu a venit nimeni de la Protecția Copilului.

Au trecut 17 ani de atunci și încă nu m-am putut ierta pe mine însămi. Înțeleg ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat și am acționat imediat, însă nu a fost de ajuns. Am fost nepricepută și neglijentă.  

Mitzi nu știe nimic din toate astea. A absolvit de curând liceul și este sănătoasă, puternică, înțeleaptă și și-a dat seama care este drumul pe care vrea să îl urmeze în viață. Este minunat să îi fiu alături.”

În final, mama a reușit să se ierte pentru accidentul fetiței sale

Mama adoptivă și-a încheiat confesiunea pentru „Love What Matters” explicând cum a reușit să se ierte pentru ce s-a întâmplat cu Mitzi în acea zi și insistă asupra ideii că un părinte trebuie să accepte că poate greși față de copilul său: 

„Iată un concept pe care l-am învățat de la una dintre persoanele care ne-au ajutat să o adoptăm pe Mitzi. Este vorba despre Legătura Invizibilă Roșie (firul roșul al destinului). Lucrurile pot fi explicate astfel: oamenii care sunt legați unul de altul- fie că este vorba despre părinte și copil, despre angajat și angajator, despre soț și soție, fie că este vorba despre elev și profesor, prieteni, îndrăgostiți sau vecini- suntem uniți printr-un fir invizibil, pe care nimeni și nimic nu îl poate distruge (nici timpul, nici distanțele, nici anumite circumstanțe). 

Pot spune că între mine și Mitzi există o asemenea legătură. Situația care a intervenit în ziua în care a căzut pe scări nu a distrus această legătură...nici perioada în care m-am despărțit de soțul meu (ulterior ne-am împăcat însă), nici adoptarea celui de-al doilea copil, care a făcut-o pe Mitzi să se simtă abandonată, nici obsesia mea pentru muncă. Nici faptul că devine tot mai independentă și că în curând va pleca în Europa nu o va distruge. 

Odată ce devenim părinți, putem face și greșeli, mai mari sau mai mici și este ceva normal. Încercați să vă iertați.”