1. Dacă mai furi, mergi la închisoare și nu o vei mai vedea pe mama niciodată. În copilărie, fie că eram la grădiniță sau acasă la alți copii, nu mă puteam abține să nu mă întorc cu câte ceva pe care mi se punea pata. Mama observa, sau nu - uneori, însă am fost apostrofată prea puțin în legătură cu asta. Așa am ajuns și ca adult tânăr să îmi însușesc câte unul sau două lucruri, fără să văd în asta neapărat o problemă. Mă rog, nu o problemă atât de gravă... Doar că nu eram singură în asta, iar după câteva drame ale colegelor de facultate, m-am reabilitat.
Replica mea aparent a funcționat, copilul nu a mai pus mâna pe lucrurile altui companion de joacă. Însă traumele au fost în altă parte. Într-o zi, m-am trezit la ușă, pe când mă încălțam să plec la serviciu- nu mă puteam concentra acasă, copilul se juca cu buni, așa că am decis furtunos să plec la birou - că mă întreabă cu lacrimi în ochi: ”Eu o să rămân fără mami? Pleci și nu te mai văd niciodată?”. Nu știam pe moment ce anume din gesturile mele, poate graba mea, focusul meu pe altceva, a făcut-o să înțeleagă că eu nu mă voi mai întoarce. Apoi, memoria m-a lovit ca trenul. Nu conta contextul sau fraza în care i-am inserat aceste cuvinte, ea nu așa a făcut legătura.
2. Dacă nu-mi dai mâna la trecerea de pietoni, te fac mașinile șnițel. Scenariul poate părea cunoscut: copil cu accese de indepenență, vrea să facă totul singur, inclusiv să traverseze trecerea fără măcar să se asigure. Doar pentru că așa vrea el. Am avut discuții despre oprit la zebră, uitat stânga-dreapta, despre cum ne pot lovi mașinile, despre urmări, însă niciodată nu păreau că sunt luate în seamă. Vorbeam la pereți! Cum am ajuns să-i redau atât de grafic consecințele? Cartea de întâmplări cu tâlc pe care o iubea atât de mult mi-a servit drept inspirație. Mai exact, replica puștoaicei din cartea de povești către fratele ei, care se desprinsese din mâna tatălui și fugise în stradă: ”Dă-i mâna lui tati. Vrei să te facă mașinile șnițel?”. Am considerat-o atââât de bună și pentru copilul meu. Simțeam că epuizasem toate variantele, iar faptul că citeam asta împreună și auzea atât de plastic mereu despre pericol din gura altui copil mi se părea soluția salvatoare. Până când m-am trezit că spune cu voce tare și altor copii, spre scandalizarea celorlalți părinți, fără ca ea să realizeze legătura dintre aceste vorbe și pericolul real. Nu reușisem nici așa s-o fac să se asigure la traversare. Tot ce putusem s-o învăț a fost să reproducă exact ca un papagal replicile personajelor ei favorite.
3. Doar sâmbăta te uiți la televizor. Aparent o replică bună dacă vrei să impui limite celui mic. Sau cel puțin asta mi-am extras eu din articolele de pe net despre reguli și despre toxicitatea ecranelor asupra creierului copilului. Devenise un obicei ca doar sâmbăta să se uite la televizor și nu mai negociam nimic, în ciuda insistențelor. Lucrurile au luat-o atât de razna, încât se trezea în fiecare dimineață și întreba: ”Azi e sâmbătă? Să ne uităm la televizor”. Aștepta cu atâta disperare ziua asta, că nu se putea gândi la altceva. Anulase tot în mintea ei: joacă, mâncare, hobby-uri, din cauza unei restricții puse de un părinte disperat să impună limite și să facă un program.
Pot părea banale aceste replici unor adulți, însă copiii ne traduc vorbele aruncate din disperare, epuizare sau nervi, în lacrimi, frici, frustrări. Iar noi, din dorința de a ne proteja copilul și de a face din el un adult integru, sculptăm o variantă stricată a sa, nesigur, fără stimă de sine, fără capacitatea de a lua singur decizii și predispus la adicții.
Urmareste-ne pe Google News
