Aseară m-a luat de mână pe sub așternuturi. Și am simțit că apariția copilului ne poate distruge, dacă nu facem ceva

Și m-am speriat. Nu, de fapt, m-am îngrozit. Pentru că am realizat că gestul lui mi s-a părut anormal. M-a luat prin surprindere. M-a șocat. Și apoi m-am șocat pentru că m-am șocat. A fost așa, un fel de undă de sperietură zdravănă care mi-a dat o palmă peste obraz. 

”Fraiero! O să îl pierzi dacă nu ești atentă. O să vă pierdeți voi, unul de celălalt”, mi-a spus palma peste obraz. 

Avem 7 luni de când suntem părinți. Și universul nostru s-a învârtit numai în jurul copilului de atunci. Atât de tare s-a învârtit încât am amețit amândoi și nu ne mai găsim unul pe celălalt.

Un gest romantic, care înainte mi se părea obligatoriu în relație, precum ținutul de mână, a devenit acum o chestie anormală. Facem sex aproape adormiți amândoi și nu mai avem nici chef nici timp de preludiu sau de gesturi romantice. Nu mă mai sărută când pleacă la muncă sau când se întoarce. Și nu mă supăr, pentru că nici nu vreau. Pentru că de cele mai multe ori miros a vomă de bebe, a transpirație că nu am apucat să îmi fac duș sau a piure de legume. El vine târziu, face multe gărzi, pandemia asta mi l-a luat de acasă complet. Și când vine, nici el nu mai are chef de nimic. Abia apucă să mănânce ceva, să se joace puțin cu bebe și cade lat. Asta când îl apucă treaz pe bebe. Înainte plecam peste tot, fugeam din oraș 2-3 zile, ne regăseam, chiar dacă amândoi munceam pe rupte. Și ne țineam mereu de mână. Avem 2 ani de când nu am mai plecat nicăieri. A venit pandemia, am rămas însărcinată, a venit bebe, este încă pandemie. 

Bebe are 4 nopți de când nu doarme noaptea, îi ies dinții. Sunt epuizată fizic și psihic. Și soțul meu m-a simțit aseară. Că nu mai pot. Așa că m-a luat de mână, pe sub cearceafuri, în timp ce picoteam cu bebe la sân. Și gestul lui, după unda de șoc creată, mi-a adus aminte de ce suntem împreună: pentru că ne iubim. Mi-a adus aminte că avem nevoie unul de celălalt și că micuțul ăsta pe care l-am făcut amândoi nu trebuie să șteargă cu buretele ce este între noi, chiar dacă ne aduce atât de multă fericire. Și am decis că trebuie amândoi să ieșim din conul ăsta de umbră matrimonială. Așa că azi am decis că trebuie să schimb ceva și să nu aștept de la el. Să schimb eu. Și așa l-am pupat de dimineață când a plecat la muncă încât cred că l-a luat amețeala. Lăsând glume de o parte, dragi mămici, trebuie să distingem că avem două roluri, cel de mamă și cel de parteneră. Așa cum și ei trebuie să distingă rolul de tată de cel de partener. Altfel risăcm să ne pierdem iubirea romantică sub papucul celei de părinți. Și cred că acolo unde există iubire, există și soluții, iar bebele pentru mine nu mai este o scuză. Gata! 

Citește și:

• Scrisoare catre mama din parc care nu m-a judecat și mi-a iertat neglijența
• Scrisoare către fiica mea concepută în urma unui act de violență
• Dragă mami, te iert! Pentru fiecare zi când veneam de la școală și mă ignorai, pentru că erai o fantomă, străvezie și tăcută