Am cancer, dar ceva nu îmi dă voie și timp să mă gândesc la moarte: copiii mei

Mă numesc Nina și am un băiețel de 8 ani și jumătate cu autism. Am și două fete mari majore care m-au ajutat foarte mult la creșterea lui. Tatăl a lipsit din viață noastră, este plecat de 18 ani în Grecia. Venea când voia.

Am depistat boala băiatului acum 5 ani. Erau momente crunte că nu știam pe ce drum să apuc. Încet, cu multă răbdare, copilul meu a început să își revină. Trei ani am mers zi de zi cu el la grădi, program întreg. Nu vă spun că în primul an educatoarea spunea că nu are rost să lupt, pentru că copilul meu nu va fi niciodată un copil normal.

Apoi anul următor am întâlnit o doamnă cu suflet de aur și am reușit. Dar tot greu a fost. De acolo, încet, încet puterile mele slăbeau. A venit pandemia și puneam oboseala pe seama tahicardiei pe care o aveam. Am așteptat până să pot din nou să mergem la control la medicul cardiolog din Iași (să îi dea Dumnezeu sănătate!). Ea mi-a descoperit că aș avea o problemă cu diabetul și așa era ... am intrat direct pe insulină, însă după trei luni eu mă simțeam tot mai rău. Am mers la ea, am făcut o criză de diabet, iar dumneaei, după paloarea feții a constatat că am nevoie de transfuzie. Gândiți-vă că pentru a mă interna a trebuit să văd unde las băiatul. Grija mea era față de el și de fete, dar ele erau mai mari. Am primit sânge, apoi am ajuns la Iași, de am făcut colonoscopia.

Atunci mi s-a spus că trebuie să fiu operată urgent: tumoră stadiu patru malignă. 

Gândiți-vă: singură, pe drumuri, fără niciun ajutor. Am făcut procedurile iar pe 1 decembrie urma să fiu operată, dar s-a îmbolnăvit medicul de Covid. S-a amânat totul până pe 5 ianuarie. De Bobotează am fost operată, cu diabet cu insulină. În 5 zile am fost externată. Gândul la copii m-a vindecat. La două zile, ajunsă, m-am dus la salon de m-am pensat. A contat mult aspectul fizic să mă facă să mă simt bine cu mine. Mergeam cu microbuzul la Iași unde făceam chimioterapie. Trebuia să stau să aștept după, însă eu rugam doamnele să scoată branula, că eu trebuia să ajung acasă la copii. Ajungeam acasă și puneam muzică. Dansam cu copiii. Ei au văzut altfel de bolnav de cancer: vesel și zâmbitor, nu o legumă.

Atunci când am aflat că nu a recidivat boala, am hotărât să divorțez. Chiar dacă copiii mari m-au trădat un timp pentru bani. S-au întors apoi, pentru că au avut nevoie. Eu i-am iertat, apoi iar m-au trădat. La un moment copiii mari au spus că boala a fost o prefăcătorie. Cea mică are 19 ani, ea m-a pansat și a văzut dovezile bolii. A fost crunt când mi-a adresat acele vorbe. Cel mai mult m-a durut indiferența față de băiat a soțului. Nu l-a interesat niciodată ce se întâmplă cu el! Dar am reușit să iau casa pe numele meu. Chiar dacă nu este o mare avere, este o realizare pentru sufletul meu.

Viața merge înainte, cu bune, cu rele. Eu am momente când și plâng, că suntem oameni și avem suflet și nu suntem de piatră. Având copii nu avem dreptul să ne dam bătuți, trebuie să luptăm. Dacă eu mor, cine are grijă de Cristianul meu? 

Citește și:

• Soția mea a refuzat tratamentul de cancer ca să o alăpteze pe fiica noastră, până și-a dat ultima suflare
• Am cancer terminal. Vreau ca ultimele sunete pe care le aud când mor să fie din viața normală a familiei mele
• Avea cancer în stadiu terminal, dar băiețelul de nouă ani a luptat feroce cu boala ca să își cunoască surioara