Alaptarea: ce gandesc, de fapt, mamele

Mi s-au shimbat gandurile, pe parcursul celor doi ani de cand il alaptez. La inceput, era o harababura in capul meu, nu doar in timpul alaptarii, ci in toata viata mea. Nu ma puteam odihni deloc, nici fizic, nici pe alt plan: nu mai aveam timp sa stau cu mine, de fapt nu aveam tupeul, caci eram foarte speriata sa fiu in sfarsit mama. Eu sunt o mama singura, tu stii. Ma ajutau mama si sora mea, dar ma simteam mai mult ca o povara, pana sa ma relaxez si sa accept ca ele contribuie din suflet, pentru ca asa vor. Eram iritata, neobosita (aparent), incordata, tot timpul atenta la ce mai este de facut, sa nu ratez ceva. Si incercam sa fac singura cat mai multe lucruri. Sa fierb biberonul (la inceput aveam probleme cu lactatia), sa numar pampersii, sa duc gunoiul, sa aerisesc camera sa nu miroasa de la bebe, sa il legan intruna ca sa nu planga, si maica ce mai plangea... Ma mir ca nu am cedat.

Si stiu acum ca toata starea mea se transmitea lui, mai ales in timpul alaptarii. Ma mir si ca mai vroia sa suga de la mine, la cata tensiune tineam in mine. Doar organismul meu nu degeaba nu producea el lapte, ci fiindca il sabotam eu. Practic, toate astea erau in mintea mea in timp ce il alaptam: ce am de facut si ce as putea - si cum - sa rezolv singura. Nici nu ma gandeam la bebelusul meu, la ce simte el, decat daca ii este cald sau frig sau foame sau daca a facut caca si vrea schimbat. Eram o mama multi-tasking, orientata spre ce am de facut.

Incet-incet m-am dezghetat putin, dupa o depresie de doua saptamani... ca pana la urma nu m-a mai scutit. Atunci nu am mai avut lactatie deloc. Copilasul meu urla aproape neincetat. Au fost niste zile tare negre. Eram coplesita si neajutorata si foarte furioasa pe mine. Pana intr-o zi cand am privit la Lucian, la manutele lui care ma cautau prin aer, la gurita lui care cauta sanul meu, la ochii nevinovati, si mi-am dat seama cat de mult depinde de mine. Ca el este neajutorat, nu eu. Acel moment cred eu ca m-a repus pe picioare. A mai durat ceva pana m-am relaxat si am devenit mai senina, si acum inca ma straduiesc sa ma mentin asa. Dar acel moment, cand il tineam pe bebelusul meu nepretuit la san, fara sa il alaptez, pentru ca sanii mei nu mai aveau cu ce... Atunci, cred ca Lucian m-a salvat de la depresie. Lui ii datorez asta. El m-a ajutat sa il ajut.

Cristina, mamica Anei (3 luni)
"Cand imi zambeste asa dulce, imi trece orice gand rau!"

Pentru mine, sa alaptez este foarte greu, dar placut in acelasi timp. Mi-am dat seama de toate astea practic odata ce am inceput sa alaptez, adica in timp ce alaptam. Este greu pentru ca am un piept foarte generos si este destul de inconfortabil, pentru ca trebuie folosita o metoda destul de speciala. Ma gandeam ca mi-ar fi placut sa o tin pe Ana in brate, dar fiecare se descurca dupa cum poate. Ma gandeam ca este dezavantajos, pentru ca mi se schimba sanii, mi se lasa. Este dezavantajos pentru ca nu pot sa mananc dupa cum poftesc.

Imi amintesc, atunci cand trebuie sa alaptez, ca trebuie sa ma abtin de la unele alimente si de la a bea un pahar de vin. Nu pot sa lipsesti mai mult de 3-4 ore de acasa, pentru ca trebuie sa ii dau Anei sa manance, si cu un corp ca al meu, cum am zis mai inainte, nu imi permit sa alaptez in public sau cand merg in vizita. Cred ca astea sunt cele care ma deranjeaza cel mai mult, dar imi amintesc mereu ca toate sacrificiile astea merita! Si tot atunci cand alaptez, cand o privesc pe Ana cum se hraneste din mine, cand vad cat de indispensabila ii sunt.

Imi dau seama atunci ca un copil este o minune, o binecuvantare de la Dumnezeu, care trebuie pretuita! Asa ca merita toate eforturile! Si evident, fac tot ce este mai bine pentru Ana, iar alaptatul se zice ca este un lucru foarte important. Imi amintesc asta atunci cand alaptez si imi mai vin in minte ganduri de nemultumire, de frustrare.

Acum, sa nu criticam pe cele care nu alapteaza sau care nu pot sa continue prea mult timp. Eu voi fi nevoita sa ma opresc in cateva luni, din cauza unei operatii, dar imi dau silinta macar 4 luni sa alaptez. Este un sentiment foarte placut sa il ai pe copilul tau asa aproape si sa stii ca se hraneste din tine. Dar pe de alta parte, la un moment dat inceput sa simti ca stai la muls. Un avantaj ar fi ca, daca alaptezi, pierzi repede kilogramele pe care le-ai luat in timpul sarcinii.

Sa alaptezi inseamna vreo 30 de minute de 6 ori pe zi. Au fost si multe la inceput. E destul de mult timp care trebuie ocupat, iar cum esti imobila, te ocupi cu gandurile: ce ai de facut, cum trebuie organizat cu fetita, gandurile de zi de zi, suparari, bucurii, ingrijorari. Cateodata imi vin ganduri cum ca nu o sa fiu in stare sa o cresc asa cum trebuie si mi-e frica de nu fi o mama buna. Insa orice gand as avea, atunci cand ma fixeaza si imi zambeste asa dulce cum numai o bebelusa poate sa zambeasca, imi trece orice gand rau, si ma gandesc numai la cat de binecuvatata sunt sa am asa o comoara! Sunt pur si simplu fericita!

Mihaela, mamica Mirunei (2 ani)
"Da, Doamne, sa adoarma repede, sa apuc si eu o ora de somn!"

In primul rand, m-am simtit foarte vinovata cand nu am mai putut sa o alaptez pe Miruna, asta intamplandu-se fix cand ea implinea 3 luni. Din cauza unei operatii ce a necesitat internare in spital, administrare de antibiotice si substante anestezice, am fost nevoita sa fac o pauza de 2 saptamani si ceva. Oricat am incercat dupa aceea, nu am reusit sa imi revin si sa o alaptez din nou.

De multe ori, cand o alaptam, nu ma gandeam decat "Da, Doamne, sa adoarma repede, sa apuc si eu o ora de somn!" Iar cand nu adormea, eram terminata, mai ales in perioada in care a avut si colici. Probabil ca te asteptai sa scriu ceva mai "poetic", insa asta este purul adevar. Ma rugam pentru o ora de somn! Am fost un zombie prima luna.

Oh, iar cu simtitul... cu simtitul este o intreaga poveste, caci tragea cu atata pofta, incat credeam ca o sa ramana cu el in gurita. Nu este una din cele mai frumoase senzatii. Poate ca suna un pic "horror", insa nu era imaginea aia idilica pe care toti si-o imagineaza, cu mama care alapteaza zambind, pe un norisor pufos. Bine ca traim in vremuri in care s-au inventat unguentele pentru mameloane. Sper ca nu o mama atat de ciudata sau lipsita de inima...

Nu regret deloc, insa; recunosc ca au fost niste eforturi din partea mea, caci de multe ori ma gandeam cat de simplu este sa amesteci apa cu praf si sa ii dai lapticul. Am facut-o pentru Miruna, sa fie sanatoasa, dar si pentru mine, pentru sanatatea mea. Am avut niste probleme de sanatate si chiar mi-a recomandat medicul ce ma examina la acea vreme sa raman insarcinata si sa alaptez.

Cu toate astea, atunci cand iti tii copilul in brate si sa-l hranesti cu "hrana vie", izvorita din trupul tau, sentimentul este incredibil de frumos. Sa il vezi cum se linisteste cand iti simte caldura corpului, sa observi cum iti fixeaza ochii cu privirea sa atenta si curioasa... In ciuda tuturor neplacerilor, ramai cu un zambet larg atunci cand tii in brate puiul ala mic ce s-a nascut din dragoste, a ta si a lui tati; chiar si chioara de somn fiind! Asa sa le ajute Dumnezeu pe toate femeile!

Mariana, mama lui Victor (1 an)
"Imi faceam griji, la ce altceva sa ma gandesc?"

Ma gandeam numai "Ce minune mi-a dat Dumnezeu, oare o sa pot sa am grija de el cat o sa traiesc? Cand n-o sa-l mai hraneasca mama la sanul ei, o sa poata sa-i cumpere cele necesare, ca sa nu stea flamand si ca sa nu se imbolnaveasca? O sa pot sa am grija de el si sa il ocrotesc, atunci cand o sa creasca si n-o sa mai incapa la pieptul mamei? " Era o mogaldeata, miiiic, mai mic decat o pisica. Nici nu indrazneam sa ii fac baie, in primele luni ii facea taica-su si eu stateam pe langa si ma uitam neajutorata. Ma gandeam daca o sa pot cand o sa creasca sa il trimit la cea mai buna gradinita si cum o sa pot alege educatoarea, ca dai peste tot felul de oameni incompetenti. Daca o sa pot sa stau cu el toti cei doi ani si daca o sa ne descurcam cu banii.

Imi aminteam cand eram eu mica si am vrut o ciocolata intr-o zi, iar mama a inceput sa planga si m-am simtit atat de vinovta... Alta data cand i-am cerut, tot intr-un moment critic financiar, dar eu eram copil si nu stiam, m-a lovit. Ma gandeam sa ma fereasca Dumnezeu sa-i dau acelasi tratament ingerului din bratele mele. Ma dureau sfarcurile, nu am avut o alaptare usoara (de altfel, dupa 9 luni, nu a mai vrut el sa manance la san), dar ma gandeam ca macar asta sa fac, sa fiu o mama buna. Ma bucuram ca pot sa ma sacrific, ca ii dai nu doar ce am, ci si ce sunt. Imi faceam griji, ce sa fac? Si acum imi fac.

Daniela, mamica lui Matei (2 ani) si Vladut (1 luna)
"Cand te priveste bebelusul de la san, treci muntii si muti marile!"

Deci... despre alaptare. Despre minunea alaptarii, ca altfel nu poate fi numita. Alaptarea nu este numai hranire, mai bine zis, nu este doar alimentare, ci inseamna dragoste, tandrete, cunoastere, apropiere, formarea unei relatii ce va dura o viata de om! Imi este tare tare mila de mamele care chiar nu au lapte si vor sa alapteze. Cand imi tin pruncul la piept, realizez ce pierd ele; dar in acelasi timp cred ca gasesc ele metode de a lega acea relatie speciala cu copilul. Nu le pot intelege pe cele care au lapte, pot alapta, si totusi nu o fac. Sunt momente pe care nu le poti experimenta cand tii copilul in brate si il hranesti cu biberonul; sunt priviri, atingeri, zambete, chiar si dureri, care fac din viata tinerei mame, din viata mea, o capodopera!

Din experienta personala, pot spune ca am avut un inceput foarte greu: in spital nu am fost neaparat incurajata sa alaptez. Pe asistente le interesa mai mult cat de crescuta sau scazuta era glicemia copilului, iar daca aceasta era scazuta, veneau imediat cu biberonul de lapte praf. Am fost destul de suparata pe situatia asta, dar in acelasi timp nici nu aveam forte sa ma lupt cu asistentele. Am ajuns acasa, si pruncul meu a fost genul de bebe care voia sa suga non-stop: de dimineata de cand se trezea, pana tarziu in noapte. In timpul zilei dormea cu tzitzi in gurita si daca i-o luam, in maxim 5 minute se trezea.

Asa ca a trebuit cumva sa ma obisnuiesc cu aceasta idee (nu a fost chiar usor sa reunut la mai toate activitatile normale, iar de stat mai mult pe afara nu prea se punea problema, pentru ca afara era ger-ger). Am fost practic imobilizata in scaun sau la pat (din pacate nici nu ma pricepeam sa il pun in wrap, el era mic, eu eram stresata...) cam 2 luni, pana cand am cumparat un sling, ce mi s-a parut mai usor de folosit.

De atunci a inceput adevarata viata: el in sling, sugea; si eu aveam o mana libera si posibilitatea de a ma deplasa prin casa. Din fericire, cam de pe la varsta de 3 luni a inceput sa ia mici pauze. Tin minte primele 10 minute pe care le-a stat asa, nemufat: el era pe pat si eu ii citeam dintr-o carte de copii, ce avea tot felul de panglici lipite, colaje colorate. Am sunat pe toata lumea sa le povestesc de cele 10 minute fara tzitzi. Si treptat-treptat, s-a ajuns la 20 de minute, apoi la 30 si tot asa. Numai la somnul de seara, mufarea dura cam 2-3 ore.

Bineinteles ca mama mea imi tot spunea ca nu este normal. Ca un copil trebuie sa manace si sa doarma, ca de ce stau asa mult cu el, ca il obisnuiesc prost. Dar deja si eu doream sa stam mufati! Cand a inceput sa mai stea si fara tzitzi, parca imi era dor de el.

Alaptarea a fost, este si va fi un timp de nedescris, o activitate ce ne-a legat pentru totdeauna, si care sper sa ii lege si pe ei, pe frati... Pentru ca tocmai am nascut cel de-al doilea prunc, tot un baietel. Astept cu nerabdare tandemul, sunt informata, stiu ca nu o sa fie usor la inceput, dar stiu ca imi doresc atat de tare, incat sa nu ma dau batuta usor. Apoi, mai stiu ca este si cel mai bine pentru ei, pentru amandoi copiii.

Cat despre cat timp o sa il mai alaptez pe primul prunc... nu stiu exact. Acum are 22 de luni, si frecventa alaptarilor este foarte scazuta (sunt zile cand nu ii dau deloc, pentru ca este dureros in timpul sarcinii). Dar nu stiu cum o sa fie cand o sa il vada pe fratiorul lui mai mereu pe acolo. Inca nu stiu daca o sa il las sa se intarce singur, sau o sa intervin eu inainte.... nu stiu. Depinde de cum ma simt (desi cred ca mai degraba il las pe el sa ia decizia singurel).

Le doresc tuturor mamicilor sa aiba parte de privirea bebelusului care se hraneste la sanul lor! Si sa poarte privirea aceea cu ele peste tot! Cu ajutorul ei, treci muntii si muti marile... sau invers.

Lucia, mamica lui Tiberiu (4 luni)
"Am luptat cu gandurile si mi-am alaptat bebelusul"

Ca mama ce alapteaza, am cunoscut toate sentimentele. Din prima clipa in care mi-a fost adus copilul, am fost incurajata de catre asistente sa il pun la san. Atunci simteam ca este ceva natural, ceva normal, cum vin toate de la sine. Parca stiam cum sa il tin in brate, parca mai traisem acele clipe, cu toate ca ma aflam la prima nastere. Desi am nascut prin operatie de cezariana, am fost norocoasa si lactatia s-a produs imediat. In prima seara au sosit si primele mele griji, cand sanii mei erau foarte angorjati (aveam foarte mult lapte iar bebelusul nu manca atat de mult pe cat aveam eu). Am trecut cu bine peste aceasta perioada de furie a laptelui, ba chiar in maternitate am mai alaptat pe fetita colegei de rezerva ce nu avea mult laptic si bebelusa plangea de foame.

Cum am ajuns acasa cu bebelusul, au aparut ragadele (ranile). Am fost foarte descurajata si atat de tare ma durea incat am fost la un pas de a renunta la alaptat, insa medicul de familie si mama m-au incurajat si am trecut cu bine peste acest hop. Era atat de dureros, incat copilul plangea de foame, iar eu ezitam sa ii il alaptez. Imi era frica de durere, dar imi era si mila sa il vad plangand. Dupa toate astea, am facut temperatura si imi era rau, insa am luptat cu mine, cu gandurile mele si mi-am alaptat in continuare bebelusul.

Privind inapoi sunt mandra de mine si foarte bucuroasa ca am reusit sa trec peste unele momente dificile, cum au fost durerile, febra etc. Si acum traiesc cu adevarat cele mai minunate momente, cand imi tin puiul in brate si il alaptez. Recompensa este ca bebelusul arata foarte bine, are 7 kg la 3 luni si, pana acum, desi este sezon rece si noi am fost raciti, se pare ca anticorpii transmisi prin laptic si-au facut treaba, iar el nu a racit. Stiu ca asa i-am oferit cel mai mare dar la inceput de viata, laptele matern fiind sursa cea mai buna pentru anticorpi.

Este un sentiment greu de redat in cuvinte, ceva unic, ma simt mama cu adevarat, iar uneori nu imi vine sa cred ca traiesc aceste momente minunate. As vrea sa prelungesc aceste momente cat mai mult timp, si simt cum legatura intre mine si bebelusul meu se intareste cu fiecare zi in care il alaptez.

Voi ce ganduri si trairi aveati, in perioada cand alaptati? Cum a fost experienta alaptarii pentru mamicile Qbebe?