Fiul meu ar putea muri și nici măcar nu s-a născut încă

”Ce naiba face?!”, mă întrebam eu. Doctorul s-a întors și a continuat să plimbe ecograful pe burta mea și să privească acel ecran foarte concentrat și în liniște deplină, în timp ce starea mea de nervi începea să crească. Mi-era foame și aveam treaba de făcut, iar această programare dura mult mai mult decât de obicei.

La un moment dat, medicul a spus că a făcut niște capturi cu inima bebelușului meu și mi-a recomandat să îmi fac imediat o programare la un cardiolog pediatru. „Programarea este la ora 11. Mergeți la cantină și luați ceva de mâncare cât timp așteptați”, mi-a spus medicul. Văzând îngrijorarea din ochii mei, a completat: „Doar ca să fim siguri că totul este în regulă cu cel mic. Ce e rău în a cere o a doua părere?”.

Zis și făcut. Am mers cu soțul meu la cantina spitalului pentru a lua prânzul și țin minte că mă tot plângeam că trebuie să aștept încă o oră și ceva în condițiile în care avem atâtea de făcut, fiind pe ultima sută de metri cu sarcina. „Întotdeauna este mai bine să căutam și o a doua opinie. Să vedem ce are de spus doctorul”, încerca soțul meu să mă liniștească.

Timpul s-a scurs și am urcat în cabinetul cardiologului pediatru și primul lucru pe care l-am observat a fost papionul lui. Era un domn mai în vârstă, cu părul cărunt. Asistenta m-a așezat pe masă și a adus un ecograf. Medicul a spus:

„Nu sunt sigur de ce vă aflați aici”. I-am redat discuția pe care am avut-o cu medicul meu obstetrician și i-am înmânat ecografiile făcute de acesta. Le-a privit atent.

„Nu văd nimic”, spune el.
„Ce nu vedeți?”, am întrebat.
„Nu sunt sigur dacă artera pulmonară nu este acolo sau dacă pur și simplu nu o pot găsi”, a răspuns el.

Abia atunci am realizat, cu adevărat, că este vorba despre ceva grav și că medicul anterior știa exact ce face, dar nu a vrut să mă alarmeze.

„Există o problemă cu copilul dumneavoastră. Nu are artera pulmonară”, a continuat cardiologul.

„Tocmai ați spus că nu știți la ce vă uitați. Cum puteți fi atât de sigur?”, i-am răspuns.

Fiul meu avea să se nască cu o malformație cardiacă înspăimântătoare

El m-a privit cu ochi blanzi și a spus: „Nu o are. Va trebui să fie operat pe cord deschis imediat ce se va naște. Îi vom avea pe toți cei de la neonatologie lângă noi și vom fi pregătiți când va sosi copilul dumneavoastră. Va fi transportat la Spitalul de Copii după naștere și va trebui să fie operat imediat, altfel va muri”.

În secunda doi am început să plâng. Gândul că mi-aș putea pierde copilul m-a lovit cu viteza unui tren fără frâne. Fiul meu este bolnav și nici măcar nu s-a născut! Iar eu nu aveam nici cea mai mică idee!

În următoarele câteva săptămâni ne-am întâlnit cu atât de mulți doctori și specialiști și am încercat să ne pregătim pentru nașterea fiului meu, dar nimic nu te pregătește cu adevărat pentru un astfel de moment. Când fiul meu a venit, în sfârșit, pe lume, l-am ținut strâns în brațe timp de două minute. Soțul meu, la rândul sau, l-a ținut în brațe timp de două minute și a fost transportat la Spitalul de Copii cu o ambulanță care se pregătea pentru operație. Nu am putut merge cu el. Eram atât de supărată. Era 2012, un an pe care credeam că îl voi ține minte toată viața mea fiindcă mi-am îndeplinit cel mai mare vis - acela de a deveni mamă. Dar iată că soarta a avut alte planuri pentru noi.

De când s-a născut, fiul meu a suferit două operații pe cord deschis, 10 cateterizări cardiace, 5 stenturi, o înlocuire de valvă și o intervenție la nivelul plămânilor. În ceea ce mă privește, am consultat zeci de terapeuți, am suferit de stres post-traumatic, am trăit sub un stres constant și cu teama de a-mi pierde fiul, am fost diagnosticată cu depresie secundară, întrebându-mă în mod constant cum să fac față următoarei programări sau chiar următoarei operații și lista poate continuă. Asta a fost înainte de COVID! Dar am speranță!

În fiecare zi trebuie să îmi amintesc să las la o parte gândurile negative din capul meu și să fiu recunoscătoare. Și adevărul este că sunt recunoscătoare! Sunt recunoscătoare că astăzi fiul meu a împlinit 9 ani. Sunt recunoscătoare că tehnologia medicală avansează. Sunt recunoscătoare pentru cei care l-au ajutat pe fiul nostru la Spitalul de Copii. Mă bucur de fiecare zi petrecută alături de fiul meu că și cum ar fi ultima. Dacă e ceva ce am învățat în toți anii ăștia e că viața nu este un drept, ci un privilegiu.

Și dacă e ceva ce nu mi-a lipsit nicio clipă și care, cu siguranță, nu îmi va lipsi nici de acum înainte, este speranța. Speranța că voi avea șansa să îmi văd copilul crescând, că voi asista la dramele adolescenței, că îl voi consola după prima despărțire, că voi dansa la nunta lui și că ai săi copii îmi vor umple casa de veselie și bucurie.

Articol tradus și adaptat după un material publicat pe scarymommy.com.