Cei șapte ani de acasă - mit sau adevăr
Începând încă din antichitate și până în zilele noastre au fost emise tot felul de teorii cu privire la parenting. Unele dintre ele au dispărut sau au fost contrazise, în timp ce altele încă persistă. În calitate de părinte te vei întreba cu siguranță dacă există vreun mod în care să te poți asigura de succesul și fericirea din viitorul copilului tău. Iar anii de bază, cei premergători frecventării sistemului de învățământ, sunt considerați definitorii. În acest interval pot surveni condiții precum traume, îmbolnăviri sau accidentări, dar nu vor determina neapărat bunăstarea copilului; după cum vei afla în continuare joacă însă o importanță semnificativă în dezvoltarea abilităților sociale ale copilului.
Cei șapte ani de acasă - creierul își dezvoltă rapid sistemul de cartografiere
Conform datelor de la Universitatea Harvard, creierul se dezvoltă rapid în primii ani de viață, înainte de a împlini 3 ani, în creierul unui copil s-au format deja 1 milion de conexiuni neuronale în fiecare minut. Aceste conexiuni devin sistemul de cartografiere al creierului, reprezentând o combinație de interacțiune de a oferi și de a primi.
Astfel, în primul an plânsul reprezintă un semnal comun pentru atenția/grija părintelui. Interacțiunea de a oferi și a primi constă în faptul că părintele răspunde la plâns hrănindu-l, schimbându-i scutecul sau legănându-l. Cu toate acestea, pe măsură ce copilul crește acest tip de interacțiune poate fi exprimat prin jocuri de rol; prin intermediul lor părintele îi transmite copilului că este atent la el și interesat de a purta o discuție. Acestea pot forma modul în care copilul învață normele sociale, abilitățile de comunicare și ce este permis/interzis într-o relație interumană.
Hilary Jacobs Hendel, psihoterapeut specializat în atașament și traumă a declarat "știm din domeniul neuroștiinței că neuronii care funcționează împreună, se conectează. Conexiunile neuronale sunt asemenea rădăcinilor unui copac, fundația din care apare întreaga creștere." Poate părea că factori stresori ai vieții - griji financiare, probleme de cuplu, îmbolnăviri sau chiar timpul excesiv petrecut pe telefonul moblbil vor afecta semnificativ dezvoltarea copilului, în special dacă influențează interacțiunile de tip a oferi și a primi. Adevărul este că pot apărea efecte negative pe termen lung, însă nu te transformă într-un părinte rău. Dacă nu răspunzi ocazional la interacțiunile cu copilul nu înseamnă că vei anihila dezvoltarea creierului; momentele ratate nu devin întotdeauna tipare disfuncționale. Dar pentru părinții care au factori stresori permanenți este important să nu neglijeze interacțiunea cu copilul în perioada timpurie a copilăriei. Atenția părintelui poate ajuta părintele să fie mai prezent în viața copilului său; exercitarea atenției este o abilitate extrem de importantă deoarece interacțiunile de a oferi și a primi pot afecta stilul de atașament al copilului, având un impact asupra modului în care vor dezvolta relații în viitor.
Stilul de atașament afectează modul în care se dezvoltă relații în viitor
Stilurile de atașament reprezintă o altă parte crucială din dezvoltarea unui copil. Ele pornesc de la activitatea psihologului Mary Ainsworth - aceasta a condus în 1969 o cercetare, observând modul în care bebelușii reacționează când mama lor părăsește camera, precum și cum au răspuns când ea s-a întors. În baza observațiilor a concluzionat că există patru tipuri de atașament: sigur, anxios-nesigur, anxios-evitant, dezorganizat. Astfel, copiii siguri s-au simțit tulburați când părintele a plecat, dar s-au liniștit la revenirea sa. Cei anxioși-nesiguri s-au supărat înainte de a pleca părintele și dependenți când acesta a revenit. Copiii anxioși-evitanți nu sunt supărați de absența părintelui, dar nici nu sunt încântați când acesta s-a întors în cameră. Copiii cu tip de atașament dezorganizat sunt cei abuzați fizic și emoțional; le este dificil să se simtă alinați de părinți, chiar dacă aceștia nu le fac niciun rău.
Hilary Jacobs Hendel, psihoterapeut specializat în atașament și traumă susține că "dacă părintele are tendința de a fi suficient de bun și conectat la copilul său în 30% din timp, copilul dezvoltă un atașament sigur. Atașamentul este capacitatea de adaptare pentru a face față provocărilor vieții". Iar atașamentul sigur este stilul ideal. Copiii cu acest tip de atașament se întristează când pleacă părinții, dar sunt capabili să fie alinați de alte persoane; sunt extrem de încântați când părinții revin, demonstrând că realizează faptul că relațiile sunt demne de încredere și solide. Când vor crește se vor baza pe relații cu părinții, profesorii și prietenii, privind aceste interacțiuni drept locuri sigure unde le sunt întrunite nevoile.
Stilurile de atașament sunt stabilite devreme în viață și pot avea un impact asupra modului în care o persoană regăsește satisfacția într-o relația le maturitate. De exemplu, adulții care în copilărie au beneficiat de hrană și adăpost, dar cărora le-au fost neglijate nevoile emoționale au tendința de a dezvolta un tip de atașament anxios-evitant; se tem de un contact prea apropiat și pot să respingă oameni pentru a se proteja de durere. Se tem de abandon, devenind hipersensibili la respingere.
Relațiile reprezintă cele mai importante experiențe pentru mediul unui copil deoarece îl pot învăța despre lumea din jur, modelând modul în care privește lucrurile. Prin relații copilul învață că lumea este sigură, dacă este iubit, cine îl iubește, ce se întâmplă când plânge, râde sau se strâmbă. Copilul învață privind la relațiile dintre alți oameni - cum te comporți cu partenerul sau el cu tine, formând baza pentru modul în care comunică, se comportă, pentru abilitățile sociale.
Cei 7 ani de acasă reprezintă un fundament pentru copil
Chiar dacă primii 7 ani nu vor determina gradul de fericire pentru viață, creierul unui copil creează un fundament solid pentru modul în care comunică și interacționează cu lumea înconjurătoare procesând cât de repede li se răspunde. Până în clasa întâi sau a doua încep să se separe de părinți făcându-și prieteni; tânjesc după acceptarea semenilor și sunt pregătiți să discute despre sentimentele lor. Copiii de 7 ani pot să creeze semnificații profunde pentru informațiile din jurul lor; sunt capabili să vorbească în metafore, reflectând abilitatea de a gândi în linii mari.
Doamna Tanja Radocaj, reprezentant Unicef susține că "primii ani din viață sunt cei mai importanți deoarece pun bazele pentru succesul din viață. Dezvoltarea din copilărie este șansa unui copil de a se dezvolta la potențialul complet. Fiecare copil este dorit și are dreptul la un start bun în viață."
Un stil de parenting suficient de bun este cel optim?
Poate nu sună aspirațional, dar un stil suficient de bun este să îndeplinești nevoile fizice și emoționale ale copilului gătindu-i mese, învelindu-l la culcare, răspunzând la semnele sale de stres și bucurându-vă împreună - în acest fel ajuți la dezvoltarea unor conexiuni neuronale sănătoase. Iar acest lucru ajută la crearea unui stil de atașament sigur și la atingerea pragurilor necesare în dezvoltare. Pentru că așchia nu sare departe de trunchi, în calitate de părinți putem controla fiecare aspect al bunăstării copilului. Trebuie să îi pregătim pentru succes prin interacționarea cu ei în calitate de adulți de încredere. Le putem arăta prin propriul exemplu cum să facă față sentimentelor puternice, pentru a ști cum să gestioneze propriile sentimente când vor fi adulți.
Citește și: Cei 7 ani de acasa: ce trebuie sa invete copilul tau
Surse: www.healthline.com; www.worldbank.org; http://raisingchildren.net.au
Urmareste-ne pe Google News
