Copiii trebuie sa asculte de parinti, si parintii de copii

De ce sa ii asculte parintii pe copii?
"Daca ne vom aminti cum eram noi insine in copilarie..."

"Nu de mult, am felicitat-o pe o cunoscuta a mea cu prilejul venirii pe lume a mult-asteptatului intai-nascut. La intrebarea "Cum este cu pruncul?", am primit raspunsul: "Totul este bine, numai ca deocamdata nu-l intelegem." Aceleasi cuvinte le pot spune nu numai cei mai multi dintre parintii de sugari, ci si cei de scolari mici si chiar de adolescenti. Atunci cand am devenit parinte si au aparut griji si probleme noi, ii invidiam - trebuie sa recunosc - pe copiii mei. Cat iti doresti cateodata sa stai intins fara grija in patut, sa mananci, sa te joci si sa nu te gansdesti ca maine trebuie sa te scoli cu noaptea in cap si sa te duci la slujba, ca trebuie sa intretii cumva familia si, indeobste, sa rezolvi de dimineata pana seara o gramada de probleme de-ale adultilor! Celor mai multi dintre adulti li se pare ca cei mici nu au niciun fel de probleme si ca, daca acestia sunt capriciosi, agitati si cer cu insistenta ceva, inseamna ca pur si simplu isi fac de cap. "Ce probleme pot avea ei? Faci ce iti spun parintii, nu faci ce iti spun ei sa nu faci, mergi la scoala si te porti bine."

De fapt, viata copilului - cu toate ca el, desigur, simte ocrotirea si sprijinul parintesc - nu este deloc mai putin grea decat viata adultului. Pur si simplu, dificultatile copilului sunt de alta natura. El, spre deosebire de adulti, nu are experienta de viata, nu are imunitate la problemele vietii. Daca ne vom aminti cum eram noi insine in copilarie, vom intelege ca nici viata lui nu este lipsita de griji: in ea exista stresuri, frici, resentimente, necazuri si framantari. Noi ne temem ca ni se va face observatie la locul de munca, iar copilul se teme ca va primi o nota proasta ori ca va fi batut de unul dintre huliganii de la scoala. Si, in general, are fricile sale de copil, pe care noi nu le stim. Noi ne stresam afland ca nu vom putea plati la timp rata la banca, iar copilul se teme ca va face prost la lucrarea de control, fiindca nu s-a pregatit.

Si prescolarii au framantarile, fricile si zbuciumul lor si adesea, capriciile si agresivitatea lor sunt provocate de anumite cauze launtrice. La intelegerea reciproca cu copiii nostri, vom putea ajunge atunci cand vom invata sa ne punem in situatia lor, cand ne vom stradui sa patrundem in lumea lor interioara si sa le intelegem motivatiile. Si, bineinteles, cand vom invata sa comunicam cu ei. Copiii au propria viziune asupra lumii, distincta de conceptia noastra adulta; aceasta poate fi imatura, naiva, incorecta, dar daca parintii isi vor intelege copilul, le va fi foarte usor sa il determine sa asculte de ei fara certuri, conflicte si pedepse aspre. Odrasla va avea mai multa incredere in ei si va asculta, nu de frica, ci din dragoste." (Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare)

De ce sa ii asculte parintii pe copii?
Copiii comunica sub forma de intrebari si raspunsuri

"Copilul nu este insa adult, si nu trebuie sa uitam acest lucru, atunci cand comunicam cu el. El nu ne intelege din doua vorbe, ci asteapta de la noi explicatii. El deocamdata exploreaza aceasta lume, iar ceea ce noi stim si am inteles de mult, poate fi pentru el o taina cu sapte peceti. Ca atare, sa nu ne fie lene sa stam de vorba cu micutul, explicandu-i cu rabdare intelesul cuvintelor, rugamintilor si interdictiilor noastre. Copiii sunt extrem de curiosi. Ei pun, mai ales inaintea varstei scolare, o multime uriasa de intrebari. De exemplu, mezinul meu este cumplit din punctul acesta de vedere: vorbirea lui consta, in proportie de 50%, din intrebari. In general, pune intrebari corecte si foarte interesante.

Pentru parinti, acesta este un fel de antrenament al mintii (nu numai al rabdarii), fiindca trebuie sa fie la inaltimea statutului de stie-tot, sa aiba suficienta eruditie. Copilul nu pune intrebari numai ca sa primeasca informatii: pentru el, aceasta este si un mijloc de comunicare, fiindca nu are un orizont suficient de larg, nu poate sa isi formuleze ideile si sa isi construiasca frazele in mod precis, insa tinde catre parinti, vrea sa stea de vorba cu ei, si ca atare ii vine mai usor sa comunice sub forma de intrebari si raspunsuri. " (Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare)

De ce sa ii asculte parintii pe copii?
Ca sa nu greseasca...

"Cand parintele si copilul comunica, adultii nu trebuie sa uite ca acesta poseda o minte foarte mobila, ca este adesea nestatornic si nu sta prea mult locului. Acum vrea una, peste cinci minute vrea altceva. De asemenea, memoria lui isi are particularitatile sale si ca atare trebuie sa avem mare rabdare in educarea lui, nu trebuie sa ne enervam daca nu tine minte ceva din prima. De pilda, cu mezinul meu s-a petrecut urmatorul lucru: a facut, cu ajutorul mamei sale, un avion foarte frumos din placaj, dupa care a venit la mine si a cerut voie sa il coloreze cu carioci. I-am spus ca nu trebuie sa faca asta, deoarece va iesi urat, mai bine sa lase totul asa cum este.

A mai venit cateva zile cu aceeasi cerere, si de fiecare data l-am refuzat. Dupa cateva zile, am vazut ca tot avionul e mazgalit cu carioci de mai multe culori. L-am intrebat cu severitate: "De ce ai facut asta? Doar stii ca nu ti-am dat voie." Atunci, Nicolae, aproape plangand, a zis: "Pai trebuia sa-mi aduci aminte imediat ce am inceput sa colorez!" Mi s-a facut foarte rusine: cel mic uitase, pur si simplu, de interdictie, iar eu am vazut in asta o lipsa de respect fata de parintele sau si l-am tratat cu o severitate inutile." (Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare)

Ascultarea copiilor:
De ce nu ii asculta parintii pe copii?

Psihologul si psihoterapeutul Luiza Stefan ofera cateva observatii: "Uneori parintii nu ii pot asculta pe copiii lor, fiindca sunt ei insisi prea prinsi in propriile griji si probleme, fiindca nici pe ei nu are cine sa ii asculte. Atunci este cel mai greu pentru copil care resimte cumva si greutatea pe care o are mama sau tata si, chiar daca nu poate sa vorbeasca despre asta, el isi schimba comportamentul.

Alteori, ni se pare ca ii ascultam, pentru ca ciulim urechile sa ii auzim. Putem chiar reproduce cele pe care ni le-au spus, iar apoi sa le dam solutii. Dar, observam cum ii ascultam atunci?... Ii ascultam pe copii adesea in dorintele lor, mai putin in nevoile lor. Cu alte cuvinte, sunt gata sa faca eforturi pentru a le indeplini dorintele de la nivelul material: cumpara jucarii, aloca fonduri, organizeaza petreceri ... Dar nevoile relationale ale copilului sunt cu adevarat auzite? Nevoia de timp cu mami si cu tati, de joaca impreuna cu ei, de distractie cu ei, de singuratate si intimitate cu ei? Nevoia de a incerca diverse activitati si apoi de a renunta mai degraba decat de performanta, nevoia de a pierde timpul, mai degraba decat de a fi tot timpul cu agenda plina? Nevoia de a visa, mai degraba decat aceea de a fi eficient, ca oamenii mari?"

"Mai exista un stil gresit de a te comporta cu copiii: este vorba de comunicarea cu copilul exclusiv pe calea ordinelor, a comenzilor si a interdictiilor. Parintii care practica aceasta metoda considera ca odrasla este mica si nestiutoare, ca nu are nevoie sa se comunice cu ea in moc deosebit, ci trebuie doar sa asculte ce ii spun parintii si sa execute. Un asemenea mod de raportare la copil poate duce la pierderea totala a contactului cu el. Acesta pur si simplu se va inchide in lumea sa, se va refugia acolo ca intr-o cochilie. Va inceta sa mai aiba incredere in parinti, iar de ascultat, ii va asculta doar pana la o vreme, de frica pedepsei." (Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare)

Ascultarea copiilor:
Cand sa ii asculte parintii pe copii?

"De multe ori, cand copiii se simt tristi sau nu sunt in apele lor, pentru parinti e nelinistitor si atunci isi doresc sa treaca mai repede peste aceste momente, evitand sa il asculte cu adevarat pe copil, adica sa stea cu el sa vada cum a ajuns el sa se simta astfel, ce s-a intamplat si cum a perceput copilul situatia. Dar tocmai atunci au copiii o mare nevoie sa fie ascultati..." (Psiholog Luiza Stefan)

In cartea Inteligenta emotionala in educatia copiilor, autorii (Maurice Elias, Steven Tobias si Brian Friedlander) ilustreaza frumos acest aspect:

"Tata: John, ce s-a intamplat?
John: Nimic.
Tata: Haide, baiete, as vrea sa stiu. Nu ai mancat nimic la pranz, iar asta nu iti sta in fire.
John: Este vorba de Gary. Cred ca nu mai vrea sa fie prieten cu mine si sunt ingrijorat.
Tata: Ei, ridicol! Cum sa iti faci asemenea griji? Sigur ca vrea sa fie in continuare prieten cu tine!
John: Trebuie sa ma duc sa imi strang lucrurile. Pa!

Cum ar fi fost daca tatal lui John i-ar fi impartasit sentimentele si l-ar fi apreciat pentru faptul ca a avut incredere in el, spunandu-i ce are pe suflet?... Aceasta nu inseamna a fi de acord cu ceea ce auziti; ca parinti, stim ca uneori nici nu este posibil sa intelegeti cu adevarat cele auzite. Dar sentimentele copilului dvs. nu sunt bune sau gresite. Mai ales cand sunt mici, ar putea sa nu se priceapa prea bine la exprimarea lor. In acest proces, este nevoie de ajutorul si de indrumarea noastra. Si, cu siguranta, nu vrem ca ei sa aiba incredere in noi si sa ne impartaseasca sentimentele lor, pentru ca apoi sa se simta tradati sau umiliti. Haideti sa vedem cum ar fi putut decurge dialogul in mod diferit, daca tatal isi dadea seama ca, in situatia de fata, mai bine l-ar asculta pe copil:

Tata: Inteleg acum de ce esti suparat. Cred si eu ca te supara asta... Multumesc ca mi-ai spus. Eram ingrijorat ca poate te-ai apucat de vreo cura de slabire.
John: Nu, tata, nu m-am apucat de nicio cura.
Tata: Ce s-a intamplat cu tine si Gary?
John: Mai nimic. (Tatal asteapta in tacere.) Stii, acum il suna pe Chris mult mai des, si pe Rick, iar pe mine iar pe mine nu ma mai invita pe la el, asa cum facea. Ieri l-am vazut ca lua masa impreuna cu ei.
Tata: I-ai vazut pe toti trei luand masa impreuna? Cum te-ai simtit?
John: M-am simtit furios si ingrijorat, in acelasi timp. Si stii ce-a mai facut Gary?...

Cand tatal i-a recunoscut lui John sentimentele si i-a aratat ca le pretuieste, john a inceput sa ii povesteasca mai multe. Folosind aceasta abordare, parintii pot obtine deseori mai multe informatii decat se asteptau."

Ascultarea copiilor:
Cum sa ii asculte parintii pe copii?

"Deja se observa ca este nevoie de foarte multa rabdare cu un copil care povesteste ce i s-a intamplat. Care sunt faptele? Care este adevarul? Aceste lucruri nu sunt descoperite aproape niciodata. Dar daca asculta cu mare atentie, continua sa puna intrebari si isi pastreaza calmul, parintii vor afla pana la urma suficiente lucruri pentru a-i ajuta pe copii sa gandeasca precum oamenii responsabili. Iar in cazul copiilor mici, daca le spui o poveste despre propria ta copilarie, adaptata la situatia si nivelul de intelegere al micutilor, punctul lor de vedere poate fi dezvoltat si pot fi ajutati sa vada ceva ce ei probabil stiu deja, dintr-o alta perspectiva. A-i ajuta sa isi exprime sentimentele, a le impartasi experienta dvs., toate acestea sunt actiuni educative care cladesc in copiii dvs. o fundatie solida a inteligentei emotionale." (Maurice Elias, Steven Tobias si Brian Friedlander, in cartea Inteligenta emotionala in educatia copiilor)

Ce indemnuri sa folosim, ca parinti, ca sa incurajam la copiii nostri exprimarea sentimentelor?

"Cum te simti? Vreau sa spun, cum te simti in realitate?"
"Pari..." (trist, suparat, ingrijorat, etc., dupa caz)
"Cand sunt trist, uneori nici eu, ca si tine, nu am chef sa mananc..."
"Parca te-ar supara ceva. Nu te porti ca de obicei. As vrea sa vorbesc cu tine despre asta."
"Cand vad ca... (descrieti cum se comporta copilul, fapt care va avertizeaza in legatura cu o posibila problema), imi dau seama ca s-a intamplat ceva. Uneori, asta inseamna... (spuneti ce credeti ca ar putea sa insemne), dar nu sunt sigur. Am dreptate sau este vorba despre altceva?"

Puteti folosi oricare dintre exprimarile de mai sus si multe altele, pentru a afla care sunt sentimentele copilului dvs. Daca acesta opune rezistenta, nu insistati prea mult. In cazul unei probleme serioase, veti mai avea ocazia sa faceti o incercare. Aveti grija sa ii transmiteti copilului ca, daca vrea sa stea de vorba, ii stati la dispozitie. Iar uneori, poate conta foarte mult sa nu spuneti nimic, ci, pur si simplu, sa ii oferiti o mangaiere sau o imbratisare tandra. Este cea mai buna metoda de a-i transmite copilului urmatorul mesaj: "Imi pasa de tine." (Maurice Elias, Steven Tobias si Brian Friedlander, in cartea Inteligenta emotionala in educatia copiilor)

Ascultarea copiilor:
Cum ii ascultam pe copiii care nu vorbesc?

Psiholog Luiza Stefan: "Copiii vorbesc si prin gesturi, jocuri, comportamente. Sa fim buni ascultatori inseamna sa decodificam si gesturile, jocurile, faptele lor. Ei spun ceva, trasmit un mesaj despre ce se intampla cu ei, stim noi sa ii intelegem? De exemplu, daca un copil refuza sa mai mearga la culcare singur sau refuza sa mai asculte, putem noi sa dam un sens comportamentului lui, sa il legam de anumite evenimente din viata copilului sau a familiei?"

Studiu de caz: Marius

Marius (5 ani) intrase intr-o sala de clasa si, din usa, tipa la copii sa il lase in pace. Acestia se bulucisera in fata lui si ii repetau - unii pe un ton intrigat, altii cu satisfactie rautacioasa - ca trebuie sa ramanem in clasa noastra si sa nu folosim clasa altcuiva. Un baietel se apucase sa traga de Marius, iar alti doi baricadasera usa, ca sa nu poate fi inchisa. Asa i-am gasit cand am auzit harmalaie si am pasit in incapere.

I-am rugat sa ii dea spatiu si timp, pentru ca pare suparat si am intrat cu el in clasa, inchizand usa dupa noi. Era tare suparat. S-a dus pana la birou si s-a intins pe jos, sub el. M-am apropiat si m-am aplecat langa el, la cativa centimetri distanta. Statea cu spatele la mine.

Am pastrat tacerea. Nu stiam ce sa ii spun si nici ce s-a intamplat. Se infuria tot mai usor in ultima vreme, devenise necooperant si pe copii ii irita cu usurinta, prin cererile bruste si insistente, fara sa tina cont la dorintele lor. Pe mine, de la o vreme, ma respingea sau ma lovea.

Am inceput sa il mangai incet pe spate, astepandu-ma la o respingere. Nu a venit. Am continuat. La un moment dat, Marius a inceput sa rada. Radea intruna, mocnit, dispretuitor, tot cu spatele la mine. Nu m-am oprit, desi iritarea mea crestea.

- Razi de mine?

Nimic. Atunci, mi-am dat seama ca nu despre mine este vorba acum, ci despre el.

- Te aud razand, desi nu mi se pare ca esti prea fericit.

Nimic. Radea in continuare.

- Parca nu ar fi rasul tau. Mai degraba, mi se pare ca ar fi rasul unui copil nefericit.

Nimic.

- Oare esti trist?

Nimic. Marius rade. Peste putin timp, se opreste. Cateva secunde e liniste. Sta tot cu spatele la mine, eu il mangai in continuare. Lent, constant, statornic. Deodata, incepe alt ritual. Harsaie cu degetul mocheta si piciorul mesei. Zgomotul pe care il face este constant si sonor. Miscarile lui sunt febrile, rapide, pline de elan.

Fac si eu ca el, de cateva ori, ca sa vad cum ma simt.

- Esti nervos? Pari nervos sau suparat.

Nu zice nimic si continua. O vreme, o tine asa. Eu il mangai in continuare, tot mai lent si mai controlat, in contradictie cu febrilitatea lui.

- Stii ceva, Eva?

Dintr-o data, Marius intoarce capul spre mine si izbucneste.

- Eu am un prieten foarte rau, pe care il cheama Ben. Este foarte rau si numai cu mine este prieten. Si o sa vina la scoala si o sa ii bata pe toti copiii, si pe tine.
- Cum il cheama?, reactionez spontan.
- Ben. Si este foarte rau, dar cu mine este bun.
- Si o sa il chemi la scoala, sa ii bata pe toti copiii, si pe mine.
- Da. Acum Ben este intr-o misiune, dar cand se intoarce, o sa vina.
- Am inteles...
- Eva, da-mi o foaie, te rog. Vreau sa-ti scriu o scrisoare.

Ma ridic si ii gasesc o foaie, un suport pentru ea si un creion. I le intind. El scrie ceva, apoi imi ofera scrisoarea. Sunt cateva litere mari, scrise stangaci si aruncate isi si colo pe foaie.

- Poftim. Citeste.
- Parca vad un A, A, B, D, ceva care seamana cu un omulet cu sapca...
- Acolo este tot A.
- Aha. Deci „AAAABD".
- Ce scrie? Ai citit? ma intreaba el, cu un licar strengar in ochi si in coltul buzelor.

Ma uit destul de incurcata la combinatia de litere, ma intreb ce vrea sa imi spuna, si fiindca nu gasesc o replica inteleapta, ii raspund instinctiv:

- "Au, ma doare! Eva, esti o rea!" si ma uit la el. Am inteles bine?

Satisfacut, cu fata transformata intr-un zambet in toata regula, Marius imi ia foaia:
- Ai inteles foarte bine. Iti mai scriu.

Ma trezesc cu un nou grup de litere:

- A S A.
- Ce scrie? Marius asteapta.
- "A S. A", zic.
"Au, ma doare.
Eva, esti o rea.
O sa vina Ben la scoala si o sa ma apere de toti copiii, si de tine."

Si intorc privirea, intrebatoare, spre el.

Ma priveste doua secunde, apoi raspunde scurt si multumit: "Da. "
Si imi mai ia o data foaia de hartie din mana.
Mi-o intinde apoi, pentru a treia oara.

- Citeste.

De data asta, literele sunt destul de clare. Citesc:

- C A C.

Ma uit la el. Ma priveste si asteapta.

- Ce scrie, Eva?
- CAC... "Fac caca in toata scoala voastra!"

Il bufneste rasul.
- Tu?!
- Nu eu, nu stiu cine, asa am citit aici, pe foaie...

Rade in continuare. Acesta este rasul lui.

- Ma duc sa vad daca a venit dupa mine, zice si iese de sub birou. Este intr-adevar ora de plecat acasa. Ii intind mana, pentru salutul de despartire. Ma priveste, apoi intoarce spatele si iese, lasandu-ma cu mana intinsa.

Ies si eu din incapere si ma indrept spre alti copii. Dupa cateva secunde, aud o voce strigandu-ma. Este Marius, aflat la usa care da in hol, unde asteapta parintii. Ma apropii.

- Da, Marius.
- La revedere, zice el si imi intinde mana, ridicand cu mandrie capul si barbia, cu acelasi un zambet rezervat in coltul gurii. Imi scutura mana scurt, intoarce spatele si paseste hotarat afara din incapere.

Ascultarea copiilor:
Stiu parintii sa ii asculte pe copii?

"Asculta-l pe copil cu adevarat, adica treci mai departe de a-l auzi, pur si simplu. Incearca-te sa te pui in locul lui atunci cand iti povesteste ceva, sa-ti dai seama cum s-a simtit in situatia respectiva, cum a gandit el cand a facut sau nu a facut ceva anume. Incearca sa vezi lumea prin ochii lui, de la nivelul lui. El spune sau face multe lucruri fiindca nu stie cum altfel. Ai rabdare cu ceea ce spune, nu te grabi sa ii spui cum trebuie si ce trebuie facut, da-i ragaz ca prin dialogul cu tine sa ajunga singur sa spuna ce ar fi mai bine sa faca data viitoare. O gluma din arsenalul psihologilor dedicati comunicarii spune ca de aceea avem doua urechi si doar o singura gura, pentru a favoriza ascultarea, in detrimentul discursului.

De cele mai multe ori, parintii se opresc doar la a auzi ce a spus copilul sau la ce a spus cineva despre copil. Apoi, trec direct la a se simti datori sa atraga atentia ca ceva nu e in regula cu copilul. Urmatorul pas dupa mustrare este corectarea. Iar copilul ajunge sa se simta neinteles, neascultat, ignorat in ceea ce simte el, intrucat intreaga atentie a parintelui a mers spre ceea ce a facut sau nu a facut copilul si spre remedierea problemei. Nu l-a intrebat nimeni cum a ajuns sa faca acel lucru si cum ar putea sa-l faca mai bine data viitoare. Este ca si cum sentimentele copilului nu exista, exista doar actiunile lui de care parintele trebuie sa se ocupe. " (Psiholog si psihoterapeut Luiza Stefan)

Ascultarea copiilor:
Detectorul de probleme

Daca vrem sa intelegem ce s-a intamplat cu el si in el, avem nevoie sa il ascultam pe copil. Dar este nevoie ca si el sa se asculte pe el insusi. La "cald", in cazul unui conflict, al unei suparari, acest lucru este mai greu: si pentru copil, si pentru parinte. Mai ales atunci cand exista mai multi copii implicati, o paguba, vinovati, consecinte si emotii puternice precum furia, frica, frustrarea si tristetea. O modalitate de a calma spiritele si de a filtra informatiile si emotiile este detectarea de probleme, despre care povestesc Elias, Tobias si Friedlander, in cartea Inteligenta emotionala in educatia copiilor.

"Un detector de probleme este o foaie care poate fi completata de copii, pentru a-i incuraja sa se gandeasca la o problema si la modul ei de rezolvare, inainte de a discuta despre asta cu un parinte. Urmatoarea foaie este completata de un baiat pe care il necajea fratele lui. Parintii au discutat chestionarul cu ambii copii, pentru a-i incuraja sa rezolve divergentele dintre ei. Ori de cate ori aparea un conflict, primul pas era completarea unui detector de probleme. Sau, daca voiau sa se planga unul de celalalt, mai intai erau nevoiti sa completeze o asemena foaie si sa o inmaneze parintilor.

Detector de probleme

Nume, Data

Unde erai?
Acasa.

Ce s-a intamplat?
El a ras de mine, iar eu m-am suparat, asa ca l-am lovit.

Cine a mai fost implicat?
Nimeni.

Ce ai facut?
L-am lovit.

Ce au facut ceilalti?
Au ras de mine.

Cum te-ai simtit?
Am fost furiosi.

Cum s-au simtit ceilalti?
Nu stiu.

Cum crezi ca te-ai purtat?
(Pe o scala de la 1 la 5, se regasesc pe foaie variantele: 1 - prost; 2 - nu prea bine; 3 - binisor; 4 - bine; 5 - grozav) Copilul a incercuit varianta 5 - grozav.

Cat de suparat ai fost?
(Pe o scala de la 1 la 5, se regasesc pe foaie variantele: 1 - ingrozitor; 2 - foarte suparat; 3 - suparat, dar nu foarte tare; 4 - putin suparat; 5 - deloc) Copilul a incercuit varianta 1 - ingrozitor.

Ce alte lucruri ai fi putut sa faci?
Sa-i spun mamei, sa o lovesc mai tare, sa ii dau una sa ma tina minte.

Ce poti face acum, ca sa rezolvi problema sau pentru ca ea sa nu mai apara in viitor?
Nimic.

Acest exemplu a fost un detector de probleme foarte util, din doua motive. In primul rand, faptul ca a fost completat a permis rezolvarea imediata a conflictului. In loc sa fie nevoie ca mama sa incerce sa afle cine, ce, cui i-a facut si de ce, a aflat macar in parte cum au decurs lucrurile. In al doilea rand, de vreme ce completarea foii a durat cateva minute, copilul s-a calmat si a devenit mai receptiv la discutiile despre problema. Acest chestionar ne spune foarte mult si despre nivelul de inteligenta emotionala al acestui copil. Este constient de sentimentele lui, capabil sa isi exprime problema si sa spuna ce a facut pentru a o rezolva. Dar ii lipseste capacitatea de a se autoevalua corect. De exemplu, a considerat ca s-a purtat "grozav", lucru cu care poate ca nu sunteti de acord.

De asemenea, ii este greu sa gaseasca solutii eficiente. Solutia lui "sai-i spun mamei" este doar de fatada, iar solutiile mai realiste si agresive nu vor rezolva problema, ci dimpotriva. Insa ultimul lui raspuns este poate cel mai concludent. Cand a fost intrebat ce poate face in situatia data, a raspuns "Nimic". Acest raspuns arata ca totul i se pare inutil si lipsit de speranta. Crede ca nu poate face nimic ca sa rezolve sau sa evite problema, asa ca de ce ar incerca? Intelegem de aici ca nu are nevoie de o pedeapsa, care nu ar face decat sa il demoralizeze si mai mult, ci desprijinul si incurajarea parinteasca. Asadar, daca ii cereti copilului sa completeze un detector de probleme, veti putea sa il "descifrati" mai bine. " (Maurice Elias, Steven Tobias si Brian Friedlander, in cartea Inteligenta emotionala in educatia copiilor)

"Cum a asculta are doua sensuri, si ascultarea in relatia parinte - copil are doua sensuri: pentru parinte de a deveni constient de ce spune, arata,face copilul, si pentru copil de a respecta regulile firesti in orice dezvoltare. Experienta mea de psiholog, de consilier scolar, si nu in ultimul rand de mama, m-a invatat ca, adesea, cu cat reusim sa-i ascultam mai adevarat pe copii, cu atat vom vedea ca si lor le vine mai usor sa ne asculte." (Psiholog si psihoterapeut Luiza Stefan)

Dragi mamici si tatici, voi cum si cand il ascultati pe copilul vostru?

Citeste si:
Timp pentru copilul tau: 5 solutii pentru parinti super-ocupati
Cuvintele parintilor lasa urme. Tu CUM ii vorbesti copilului tau?
Mami, asteapta-ma! 3 remedii pentru nerabdarea parintilor  

Bibliografie: Maurice J. Elias, Steven E. Tobias si Brian S. Friedlander, Inteligenta emotionala in educatia copiilor, Editura Curtea Veche, 2002; Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare, Editura Sophia, 2013.