Sunt furioasă! Îmi vine să îmi bag copilul înapoi în uter!

Trăim în epoca inundațiilor informative și a vitezei warp. Totul este rapid, abundent și lipsit de calitate. Totul este consumat precum consumă o hienă înfometată restul de cadavru al unei biete antilope savurată de lei. Vă șochează imaginea asta? Ei bine, asta este realitatea. Dacă pășești acum în Social Media sau deschizi un site de știri, vei fi izbit de un sufocant tsunami de realități crunte: de morți, violuri, accidente îngrozitoare, divorțuri cu scandal, judecăți tăioase, insulte, detalii picante din viețile intime ale vedetelor, întâmplari tragice de viață, aventuri politice scabroase. De ce le vedem peste tot? Pentru că asta se citește, asta se cere și, până la urmă, asta se întâmplă. Avem nevoie să cunoaștem realitatea. Eu una am nevoie să o cunosc, cu bune și cu rele. Pentru că este rolul meu, de mamă, să îmi ajut copilul să crească cu ele, printre ele și ferit de ele.

Copilul meu trebuie să (re)cunoască realitatea de fantezie

Totul a început să prindă un contur clar când cu toții, părinți sau nu, ne-am cutremurat la tragediile cele mai puternice care ne-au marcat țara în ultimii ani: Colectiv și Alexandra Măceșanu. Cât fetița mea a fost mică, și am avut frâiele siguranței ei, a fost mai ușor. Însă o văd cum crește și prinde aripi, și cere mai multă independență. Însă cum să o las să se ducă singură la școală când, cu mine de mână, mai trece câte un șofer nebun care nu dă prioritate pe trecerea de pietoni? Cum să o feresc de abuzuri care se ascund în persoane ce par grozave, dar care colcăie de gânduri demne de pedeapsa cu moartea? Mama echilibrată din capul meu îmi spune că exagerez, dar mama obsedată de siguranța copilului, devine furioasă. Așa că am decis, ca pe măsură ce copilul meu crește, să las deoparte stereotipurile de educație implementate de către generațiile mai vechi și să adaptez educația copilului la prezent.

Copilul trebuie să știe de mic, de cum intră în colectivitate, fie ea umană sau virtuală, că viața nu este nici pe departe ca în poveștile cu zâne și prințese, că nu avem puteri magice și că monștrii există, dar nu sunt la vedere, sunt ascunși în sufletele oamenilor. Așa că puțin câte puțin îi voi spune ce este acela sex, viol, avort, crimă, război, pedofil, ce este aceea o conversație sau un gest inadecvat din partea unui adult, ce pericole există în fiecare decizie pe care ar putea să o ia. Încerc să îi creez scenarii care să o pună în dificultate și să o invăț ce trebuie să facă și să le repet la nesfârșit până ce mă asigur că a învațat ce are de făcut.  

Mă întorc pentru câteva rânduri la copilăria mea, când îmi amintesc cu claritate de profu' de franceză dintr-a șasea care scotea fetele la tablă să conjuge câte un verb, și, indiferent că răspundeai bine sau nu, primeai o palmă lascivă la fund. Nu știam că nu este ok ce face, nu aveam informația asta. Pentru că pe atunci informația nu circula, lucrurile nu se spuneau și oamenii treceau cu vederea. Astfel de fapte inpardonabile se întâmplă și acum, iar rolul nostru, al părinților, este să ne educăm copiii să le vadă, să le sesizeze și să reacționeze. Mi s-a pus și cuțitul la gât și am fost pipăită în autobuz, și trauma a fost atât de mare încât nici acum nu mai pot urca într-unul. Circul cu mașina personală sau cu metroul de 15 ani, de când mi s-a întâmplat asta. Așa că fata mea va învața Krav Maga, va face cursuri de autoapărare și va învăța să gestioneze situații de criză. Dar, cel mai important, va învăța de la mine și de la tatăl ei să nu se pună niciodată în situații dificile sau periculoase.

Îmi doresc un singur lucru pentru copilul meu: să nu aibă parte de tragedii!

Viața este atât de frumoasă, îi oferă deja atât de multe bucurii, va cunoaște atât de mulți oameni frumoși și spectaculoși și va avea parte de atât de multe aventuri. Și eu abia aștept să fiu acolo lângă ea, mai aproape sau mai departe, și să o văd cum devine adultul care a fost menit să devină. Însă, momentan, sunt speriată și furioasă, pentru că lumea care o și ne înconjoară este ca pădurea din poveștile fraților Grimm, plină de pericole. Și am zile când sunt hotărâtă în a îi oferi toate informațiile de care are nevoie pentru a ocoli lupul din pădure, și zile când plâng cu lacrimi de furie la o știre despre un copil care îmi rupe sufletul. Și îmi privesc copila cum doarme liniștită la pieptul meu, și îmi vine să o strâng atât de tare în brațe încât să ajungă iar înapoi ca parte din trupul meu. Mare adevăr grăia cineva, că o dată ce ți se naște copilul, este ca și cum inima ta va umbla afară din trupul tău. Asta este crucea pe care noi, părinții, o purtăm toată viața. Pentru că dragostea infinită și necondiționată pentru copiii noștri vine și cu furia și frustrarea crescândă pe măsură ce și ei cresc și se desprind mai mult de cuib și se avântă în pericolele societății. Ce putem face? Să transformăm această furie și frustrare în lecții constructive pentru ei, care să îi învețe să prevină tragediile și să aibă parte de viața pe care le-o dorim.