Mamele nu plang! Ce spun psihologii?
Psihologii spun ca mamele plang. Este afirmatia suficient de convingatoare? Mai este nevoie de detaliere? Atunci, sa detaliem. Lacrimile sunt un mijloc firesc, natural, sanatos, de a gestiona emotiile coplesitoare, fie ele pozitive sau negative. Le putem folosi in exces, si atunci devenim niste "plangaciosi", putem sa dezvoltam mecanisme de aparare care nu ne permit sa plangem, si atunci trebuie descoperit ce anume ne "leaga" lacrimile si cu ce inlocuim plansul. Sau putem sa plangem din toata inima, atunci cand inima ne este izvor de lacrimi, pana cand ne linistim. Mamele plang de bucurie, plang de ingrijorare, plang de neputinta, de oboseala, de frica, de frustrare, de dezamagire, de emotie. Darul nasterii nu anuleaza darul lacrimilor. Sa nu ne mai temem de ele.
Dar, poate o mama sa isi exprime toate aceste emotii si sentimente, in preajma copilului? Are voie sa se arate vulnerabila? Poate sa permita chiar si lacrimilor sa se scurga pe obraz, atunci cand ele exprima emotia autentica a mamei? Ce va spune copilul? Nu se va speria? Pot copiii sa vada sentimentele reale ale parintilor, sau trebuie feriti de ele? Pot copiii sa inteleaga, atunci cand mamele plang? Pot copiii sa inteleaga ce simt adultii?
Lacrimile adultilor si lacrimile copiilor
In cartea Arta de a fauri oameni, Virginia Satir, cunoscuta pentru contributiile sale inovatoare la terapia familiei, scrie:
"Odata ce, ca adulti, ati inteles ca o fiinta umana este o persoana, indiferent de varsta la care se afla - nou-nascut, doua saptamani, cincisprezece ani, treizeci si cinci de ani, optzeci de ani - munca voastra de fauritori de oameni va fi mai usoara. Veti avea mai multe in comun decat credeti, cu copiii vostri. De pilda, dezamagirea este la fel la orice varsta, indiferent daca este vorba despre un adult care pierde un loc de munca la care tinea sau un pusti de patru ani, care si-a pierdut jucaria favorita. Efectele pierderii vor avea un impact mai puternic asupra copilului care o sa incaseze o tirada de la mama lui furioasa; totusi, natura acelei emotii nu este diferita de cea pe care o va simti femeia, cand sotul ei suparat ii va face morala, sau invers." (Virginia Satir)
Deseori, ne temem ca exprimarea emotiilor noastre "de oameni mari" nu va fi inteleasa de copii, pentru ca, de fapt, noi nu am incercat mai intai sa cunoastem emotiile lor. Daca noi, ca adulti, ne gandim putin la lumea copiilor si reusim sa o intelegem, vom descoperi cu uimire ca si ei ne inteleg pe noi. Parintii si copiii nu sunt atat de departe unii de altii, in experienta emotiilor. Empatia poate functiona foarte usor in relatia parinti-copii, ea ne sta la indemana. Traim lucruri diferite si ne tulbura evenimente diferite, insa emotiile sunt aceleasi. Poate doar intensitatea variaza. Si atunci, de ce incercam sa ascundem realitatea lacrimilor noastre, tocmai de cei care sunt "maestri" la acest capitol?
Pavel Gumerov, in cartea sa Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare, explica: "Viata copilului, cu toate ca el, desigur, simte ocrotirea si sprijinul parintesc, nu este deloc mai putin grea decat viata de adult. Pur si simplu dificultatile copilului sunt de alta natura. El, spre deosebire de adulti, nu are experienta de viata, nu are imunitate la problemele vietii, si daca ne vom aminti cum eram noi insine in copilarie, vom intelege ca nici viata copilului nu este deloc lipsita de griji. In ea exista stresuri, frici, resentimente, necazuri si framantari. Noi ne temem ca ni se va face observatie la locul de munca, iar copilul se teme ca va primi nota proasta ori ca va fi batut de unul dintre huliganii de la scoala. Si, in general, are fricile sale de copil, pe care noi nu le stim. Noi ne stresam afland ca nu vom putea plati la timp rata la banca, iar copilul se teme ca va face prost la lucrarea de control, pentru ca nu s-a pregatit. Chiar si prescolarii au framantarile, fricile si zbuciumurile lor." (Pavel Gumarov)
Mamele plang: Ce exemplu dam copiilor nostri?
"Un copil simte foarte putine lucruri pe care adultul sa nu le stie deja din proprie experienta. Copiii par sa se bazeze pe faptul ca lumea lor de speranta, frica, greseli, imperfectiuni si succese, este o lume pe care o cunosc si o impartasesc si parintii lor. Ce adult nu are, din cand in cand, daca nu chiar foarte des, sentimente de lipsa de speranta, frica, dezamagire, gandire inadecvata, greseli?
Totusi, multi parinti cred ca isi distrug autoritatea daca isi exprima aceste sentimente. Dar, daca actionati in baza acestei convingeri, copiii vor vedea cat sunteti de falsi. Daca aveti aceasta atitudine, sper ca veti incerca sa o schimbati. Copiii au mai multa incredere in oameni autentici, decat in sfinti si in perfectiune."
Daca doriti sa verificati aceasta afirmatie, intrebati-i pe copiii vostri ce stiu despre sentimentele, sperantele si dezamagirile voastre. Intrebati-i ce simt atunci cand vorbesc cu voi despre greselile pe care voi tocmai le-ati facut. Puteti face asta si invers: spuneti-le copiilor ce simtiti voi despre sperante, dezamagiri si despre greselile pe care le fac ei. Este un demers prin care se pot lamuri multe lucruri, iar rezultatul se concretizeaza prin crearea de noi legaturi.
Odata ce un copil dezvolta un sentiment de neincredere fata de parinti, acesta se extinde cu sentimente generale de nesiguranta, dezechilibru personal, revolta. Cand adultii nu isi recunosc si nu isi exprima latura umana, si nu recunosc aceasta latura nici in copii, copilul se sperie..." (Virginia Satir)
Mamele? Plang si lupta!
Am citit de curand povestea unei femei, mama a cinci copii, dintre care unul cu sindrom Down. O femeie care se lupta cu cancerul la san, pentru a ramane vitala, ocrotitoare si ajutor copiilor inca mici. O mamica luptatoare. Care mai si plange. In ascuns. Cu acelasi gand, ca mamele nu plang. Povestea ei este redata in intregime in revista Familia Ortodoxa, iar aici o sa extrag un pasaj, in care aflam cum una din fetitele ei a vazut-o plangand, si ce a urmat...
"Tin minte ca o data, neputand sa plang in fata copiilor - pentru ca nu vroiam sa ma vada plangand - m-am dus in fundul gradinii si m-a podidit un hohot de plans, cum n-am plans niciodata in patruzeci si cinci de ani. Era un hohot de nestavilit. Am simtit acest plans si ca o eliberare. Iar una din fetite, Macrina, m-a simtit - si a venit in spatele meu fara sa o simt, mi-a sters lacrimile cu manutele ei si mi-a zis: "Nu mai plange mama, doua tate te incurcau, erau multe, erau grele. E mai bine una." Si in acel moment n-am mai plans. Copilasii mei au un mod de a privi lumea atat de curat si de inocent, incat eu n-o sa pot percepe niciodata lumea ca ei.
Altadata, la spital, inainte de a ma duce la operatie, cand mi-am scos pijamalele din geanta, mi-a cazut o scrisoare. Era de la fetita mea cea mare, Maria, care imi scrisese: "Daca n-o sa lupti, n-o sa te iert niciodata. Te iubesc enorm. Te rog vino-napoi si fii mama noastra!" Ma coplesesc gesturile acestea..." (Mioara Grigore, in revista Familia Ortodoxa)
Mamele? Nu plang fara sa lupte!
Psihiatrul rus Dimitri Avdeev, in cartea Femeia si problemele ei, relateaza intalnirea in cabinet cu o tanara femeie, mamica a unui copil de patru ani, de curand ramasa vaduva. Femeia picase in deznadejde, plangand siroaie de lacrimi in fiecare zi, neglijandu-se si pe ea si pe copil si speriindu-l pe acesta. Intr-o astfel de situatie, lacrimile nu mai sunt binevenite. Din dar, se transforma in abuz. Mamele nu plang, ci lupta! Iata ce povesteste dr. Dimitri Avdeev:
"I-am propus sa priveasca atent baietelul de patru ani, care se simte acum inlaturat din viata ei. El a ramas singur: tata nu mai este, iar cu acest doliu permanent, nici mama nu mai este ceea ce a fost. I-am spus ca, incepand cu ziua urmatoare, sa se trezeasca si sa isi stearga lacrimile, sa se inchine si sa schimbe ceva in viata ei. Se poate incepe chiar cu aranjarea parului, cu a cumpara o noua bluza sau cu mutarea mobilei in camera. Cineva s-ar putea intreba ce ar putea schimba coafura sau bluza. In mare, nimic, dar aceste mici semne pot fi un punct de plecare in privinta unui nou inceput in viata. Ea are un copil si acela nu trebuie sa vada in fiecare zi ochii tristi si plansi, chiar daca frumosi, ai mamei sale. Acest lucru este foarte important.
Apoi, am sfatuit-o sa se ocupe se sine insasi. Dau uneori exemplul copiilor care mananca gris. Acestia nu incep cu centrul farfuriei, ci cu marginea, cu periferia. La fel se rezolva si situatiile complicate: treptat. I-am recomandat sa se ocupe de gimnastica, sa se plimbe mai des, sa faca dusuri reci, sa bea un complex de vitamine si sucuri stoarse in casa. Aceste recomandari ar trebui sa creeze o schita fiziologica, care sa ajute la trecerea peste aceasta incercare grea." (Dr. Dimitri Andeev)
Daca mamele nu plang, sufletele nu se deschid
De ce este important ca mama sa poata accepta si integra lacrimile, atat pe ale ei, cat si pe cele ale copilului? Pentru ca numai asa, copilul invata sa isi primeasca si sa isi gestioneze emotiile, starile de angoasa, de tulburare, pentru care adeseori nu se gasesc cuvinte suficient de potrivite. Atunci cand adultul se sperie de lacrimi si se arata mereu "tare", el isi ascunde fata umana. Iar copilul nu se va putea deschide, uneori nici la maturitate, unei mame care nu tolereaza anxietatea si lacrimile.
"Uneori, emotiile negative se rup din lanturi si bantuie, lovindu-se de tot sufletul. Vor sa fie vazute, pentru ca exista si au nevoie sa li se recunoasca existenta. Nu stiu sa le spun pe nume, pentru ca nu stiu nici pana azi care le este numele sau identitatea. Mama nu a stiut sa le primeasca si s-a speriat mereu de ele. Si astazi se sperie. M-am speriat si eu, si nici macar nu stiu de ce anume...
Mama ma intreaba: ce am, ce se intampla? Umple spatiul cu intrebari care ma lovesc, pentru ca nu le pot oferi un raspuns. Nu stiu. Nu pot oferi decat o rana interioara care nu am habar ce este, dar te cauta pe tine, mama. Pune mana, ia-o in causul palmei, induioseaza-te, induioseaz-o, ia-o in brate ca pe un bebelus, cu sprancenele plecate, asa cum stii tu, cu durere si tandrete. Alina-ma, mama, alina-le. Nu stiu ce sunt, dar vor trece si poate apoi ne vor spune si ce sunt. NU. Mama nu primeste ce ii ofer, pentru ca ea vrea sa aline prea repede. Si intreaba: Ce este, ce ai, de ce plangi? Nu stiu, mama, de ce plang.
Mama vorbeste. Cuvintele ei curg. Pare ca nu se poate opri. Mama vorbeste mult despre mine, despre starea mea, despre solutii, despre ce crede, despre ce a auzit, despre ce sa fac... Si nu spune NIMIC despre mine si stare, de fapt. Nu nimereste nimic. Cuvintele lovesc in gol. Eu sunt tot mai departe. Taci, taci, iubeste-ma si lasa-ma sa plang, mama...
Mama imi da solutii. Niciuna nu este potrivita pentru mine. Niciuna nu este primita de durerile mele. Nu alina nimic. Multe nici nu sunt viabile. Coerente. De bun simt. Dar mama da solutii. Mama nu poate sta cu tulburarea mea. Mama fuge de tulburarea mea. Nu poate plange cu mine. Se sperie.
Durerea mea geme. Dar mama nu stie sa o primeasca. Durerea mea este tot timpul infundata inapoi. Nu este loc pentru ea. Iar eu tanjesc dupa prezenta ei. Deodata imi este clar. Cand sunt plecata de acasa, in multe seri, plang dupa mama. Niciodata nu am putut sa ii arat atata duiosie si dragoste pe cata plang, atunci cand nu sunt langa ea. Daca ma suna fix atunci, ceva din mine ia o postura agresiva si o reped, sau neg orice. Niciodata nu am putut altfel si inca nu pot. Dar stiu acum. Lacrimile mele vor doar sa fie primite. Ar prefera sa fie primite de mama, dar mi se pare ca asa ceva nu se va intampla in viata asta. Pentru ca mama se sperie de lacrimile mele, si cred ca la fel de tare se sperie si de ale ei." (Iris, 25 de ani)
Tu ce parere ai? Mamele plang sau nu? Cand si cum avem voie sa ne exprimam tristetea, supararea si sa plangem? Cum este mai bine sa ne aratam copilului, ca mamici vulnerabile sau ca luptatoare?
Bibliografie:
Arta de a fauri oameni, Virginia Satir, editura Trei, 2010
Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare, Pavel Gumerov, editura Sophia, 2012
Femeia si problemele ei. Perspectiva unui psihiatru ortodox. Dr. Dimitri Andeev, Ioana Besedina, editura Sophia, 2010
Revista Familia Ortodoxa, nr. 2 (49) / 2013