Cum antrenam fericirea? Ce spun neurostiintele despre parintii si copiii fericiti

Neurostiintele sunt acel domeniu stiintific ce studiaza sistemul nervos si influenta acestuia asupra manifestarilor comportamentale. Este un domeniu relativ nou la noi in tara, dar ale carui descoperiri merita popularizate si folosite din plin, in viata noastra de zi cu zi, pentru ca ne elibereaza de temerile si prejudecatile care ne domina si ne conduc. Ce spun neurostiintele, de pilda, despre... fericire?

1. Fericirea copiilor nostri merita orice sacrifiu...
Dar pot sacrificiile noastre sa pastreze fericirea lor?

Ne straduim sa muncim peste poate si sa castigam bine, ca se ne putem trimite copiii in tabere strasnice de vara, sa le putem organiza zile de nastere de neuitat, sa ii putem duce in excursii la Disneyland, la parcuri de distractii, sa le daruim lucruri pe care si le doresc foarte mult, sa le facem surprise si sa le implinim visele, sa ii ferim de plictiseala, de dezamagiri si de frustrare. Ne preocupa fericirea copiilor nostri si suntem intr-o vanatoare continua dupa motive de fericire. Ne oprim sa ne tragem sufletul putin timp, insa o luam de la capat in scurt timp... De ce?

Studii peste studii au aratat ca acest fel de fericire, pe care il vanam, nu dureaza mult. Creierul uman nu este proiectat astfel incat sa mentina, timp indelungat, un nivel prea inalt al endorfinelor si dopaminelor, atunci cand acestea sunt stimulate de evenimente exterioare. Statisticile arata ca intotdeauna, dupa un eveniment fericit sau dupa un eveniment nefericit, un creier uman cu o functionalitate normala va reveni, incet-incet, la nivelul hormonal stabil, anterior evenimentului in cauza. Mai simplu spus, fericirea, oricat ar fi ea de puternica, nu rezista in timp. La fel si durerea emotionala (atunci cand este vorba de stari tranzitorii, pe un fundal emotional si psihic stabil, fara tendinte patologice).

2. Fericirea expira repede:
Mai merita sacrificiul?

Asadar, oricat de luxurianta ar fi vacanta pe care i-o pregatim copilului, acesta va ramane cu amintiri placute si cu albumul fotografic, mai degraba decat cu senzatia euforica de incantare si satsfactie. Si oricata ii va fi dezamagirea si revolta ca nu i-am cumparat tort cu Spiderman, ca nu i-am organizat petrecerea in Mall si ca nu i-am daruit ultimele aparitii in materie de jocuri video, starile emotionale se vor echilibra in scurt timp. Desigur, copilul poate ramane vreme indelungata cu reprosuri si santaje la adresa noastra, daca a observat ca acestea dau roade - insa, repet, aici nu este vorba ca i-am provocat vreo trauma emotionala.

Acelasi mecanism este valabil si pentru adulti. Creierul nostru secreta substante ale fericirii atunci cand il setam sa astepte ceva extraordinar (in conceptia noastra) si apoi ii implinim asteptarile. Insa aceste substante sunt precum un parfum cu note imbatatoare, dar care persista foarte putin timp. Trec repede si ne intoarcem la senzatiile terne, roase, ale cotidianului nostru. Toate sacrificiile financiare, energetice, de timp, pe care le-am facut, s-au concretizat intr-un rezultat pe masura, insa foarte repede consumat. Cu ce ramanem? Cu oboseala acumulata si cu senzatia de nonsens, de dezamagire, de sictir. Ce sa facem in continuare? Cu ce resurse sa o luam de la capat?

3. Secretul fericirii statornice
Cine se simte multumit cu ce are, este fericit in fiecare zi

Cum se explica efemeritatea acestor senzatii de fericire? Exista vreun „antidot"? Oare omul nu s-a nascut ca sa fie fericit? Voi reda mai jos cateva observatii surprinse in discursul Dr. Adrian Sorin Mihalache, specialist in neurostiinte, doctorand in filozofie, masterand in fizica, psihologie si teologie, profesor universitar si tata a doi copii:

„Exista bucurii foarte costisitoare, aflate la capatul unor eforturi foarte mari si exista bucurii foarte accesibile, ascunse in lucrurile marunte. Cum sunt: un apus de soare, susurul unei ape curgatoare, contemplarea marii sau a fi in compania celor dragi. Cele din urma ne hranesc cu o stare de bine pe termen lung, spun rezultatele cercetarilor. Primele, aflate la capatul unul travaliu indelungat, pot crea frustrari pe drum si pot intarzia mult aceasta stare de bine care ne recompenseaza travaliul.

Pentru a descoperi bucuriile marunte, sau bucuriile mari din lucrurile mici, avem nevoie de o reorganizare a vietii, sa trecem dintr-un regim suprastimulativ intr-unul substimulativ. Suprastimularea senzoriala este specifica oraselor, spectacolelor, jocurilor video, realitatii 3D, muzicii la nivel ridicat, cromatica, suprafete mari de marketing, publicitate etc. Substimularea senzoriala inseamna o viata simpla, linistita, cu cateva repere care eventual se si repeta, si incet-incet, privirea si simturile noastre incep sa descopere lucruri extraordinare. Este ca atunci cand cristalinul meu se relaxeaza ori se contracta, si dintr-o privire in orizontul indepartat, incep sa privesc realitatile cele de mai aproape. Prima data le vad in ceata, apoi le vad in detaliu. Si nu am nevoie sa ajung la orizont ca sa vad lucrurile adanci, ele sunt chiar aici.

Diferenta dintre orizont si aici, dintre suprastimulare si substimulare senzoriala, este diferenta dintre fericire si multumire. Cine se simte multumit cu cat are, este fericit in fiecare zi. Cine doreste sa fie fericit si urmareste tinte foarte serioase de tipul cariera, locuinta, cetatenie americana etc, alearga gafaind dupa aceste realitati si este fericit foarte putin timp. Iar apoi, fericirea lui ca stare generala de bine va scadea, pentru ca nu are cum o existenta omeneasca sa aiba parte de hiperrealizari in fiecare zi..." (Din inregistrarea conferintei Iubirea si bucuria, masura a sanatatii)

4. Bucuria mica
fenteaza bucuria mare... si trecatoare

„In schimb, persoana care se bucura de un copil, de un copac, de un pui care plange cautandu-si mamica, iar cand o gaseste se gudura pe langa ea, ea se bucura mereu: caci toate aceste realitati sunt zilnice. Si nici nu epuizeaza mecanismele noastre psihologice, urmand sa ne aduca intr-o stare depresiva pentru ca ne-am bucurat extatic, exagerat, pentru ca nu sunt bucurii de o intensitate mare.

Aceste bucurii simple sunt lucrurile pentru care ar trebui sa traim in fiecare zi.

Bucuriile care sunt date de succesul in cariera, de succesele la loz in plic si de toate celelalte posibile succese, epuizeaza. O persoana care are parte de superbucurii in fiecare zi, ajunge extenuata. Neuropsihologia, de altfel, avertizeaza: o persoana care se bucura in fiecare zi, intens, isi pregateste viitoarea depresie. La fel ca in economie: o economie care creste, inflational, se pregateste de depresie economica. Asa funtioneaza si psihicul nostru: el nu este calibrat sa se bucure excesiv in fiecare zi. De aceea, persoanele care cauta fericirea vizand tinte foarte inalte si rateaza sansa de a se bucura de lucrurile mici, se pregatesc de fapt pentru frustrare, daca bucuria aceea intarzie, sau de depresie, daca bucuria aceea vine prea des. " (Dr. Adrian Sorin Mihalache; Din inregistrarea conferintei Iubirea si bucuria, masura a sanatatii)

5. Sacrificiul intru bucurie
sau placerea lipsei de viata

Ca sa traim din plin bucuriile simple, nepretentioase, ale traiului cotidian, avem nevoie sa ne schimbam felul in care gandim si traim. Iata un nou sacrificiu... dar unul care stim acum ca merita. O mare parte dintre noi am fost obisnuiti sa avem asteptari prea mari de la viata si sa depindem de indeplinirea acestora, ca sa simtim ca traim. In lipsa telurilor inalte, cu aura de inaccesibil, ducem o existenta searbada, pe care incercam sa o mai „ornam" prin iesiri cu prietenii, prin week-end-uri la iarba verde, prin participari la concerte, festivaluri, spectacole, prin filmele de seara si mijloacele electronice care sa alunge plictisul. Asa ne invatam si copiii, totul cu intentii bune, dar cu rezultate de care nu suntem multumiti. Tindem sa ne plangem, sa criticam sau in cel mai bun caz sa „induram" existenta nemultumitoare, ratand motivele zilnice de bucurie si inseninare. Ne-am obisnuit sa nu le mai vedem si, apatici, sa traim in asteptarea acelor ocazii care, intr-adevar, merita insufletirea noastra.

Ma gandesc acum la doua exemple, care ma preocupa ori de cate ori le reiterez. Un cuplu al carui unic copil a crescut, devenind adult si infiintandu-si propria familie. Baiatul s-a mutat, in alta tara si pe alt continent, impreuna cu sotia si copilul. Parintii acestuia, care schimbasera orasul ca sa isi urmeze fiul, atunci cand acesta a inceput facultatea, nu se pot muta atat de departe de data aceasta. Renunta la afacerile solicitante si se retrag din harmalaia orasului, la tara, unde construiesc o casa nespus de incapatoare, cu gand sa se linisteasca dupa ani de munca si sa se bucure de natura. Insa linistea nu vine... iar natura minunata ce ii inconjoara reuseste parca prea putin sa insenineze sufletele celor doi, care prea putin mai stiu sa fie un cuplu, dar care in schimb se framanta, fac planuri si asteapta un deznodamant utopic, dar despre care cred ca le-ar aduce mult-asteptata fericire.

Acela ca fiul impreuna cu familia sa revina in tara si sa vina sa traiasca in vila incapatoare, pe care au construit-o exact in acest scop. Acesti oameni si-au construit un cadru minunat pentru a se bucura de frumusetile vietii, insa nu le pot primit pe acestea, pentru ca si-au conditionat fericirea de un tel care nu sta deloc in controlul lor. Ar putea, desigur, sa slabeasca dorinta incet-incet si sa isi intoarca atentia asupra naturii, a stelelor, a pajistilor intinse, a laptelui de tara, a cailor... Dar acesta este un efort. Sa dai drumul unui vis care iti garanteaza o bucurie enorma, daca prin cine stie ce conjuncturi s-ar intampla, este un mare sacrficiu. Greu de facut.

Un alt exemplu este cel al lui Mihnea, sa ii spunem. Un scolar de 9 ani, pasionat de jocurile video, pe care desi petrece la scoala 8 ore zilnic, mare parte din timp il gasesi apatic, lipsit de chef, aproape trist. Intra cu greu in activitati si cel mai usor se lasa prins in jocurile in aer liber, unde se poate preface ca este un luptator din jocurile electronice. In clasa, adeseori se deconecteaza sau nu gaseste energia sa participe, iar cand il intrebi ce ar dori sa faca, raspunsul clasic este: „Sa se faca odata ora 18.00, sa plec acasa sa ma joc pe tableta". Povesteste ca in fiecare dimineata, dupa ce se spala pe ochi, isi iau 10-15 minute, si el si fratele sau de 8 ani, ca sa isi coordoneze jucatorii si sa reimprospateze etapa din joc la care au ramas. In timpul zilei, la scoala, Mihnea rateaza, la numai 9 ani (!!!) momente de o frumusete si de o satisfactie incontestabile pentru restul copiilor. De ce? Pentru ca fericirea si satisfactia lui depind, in urma obisnuintei, de suprastimularea senzoriala pe care o pomeneam mai sus in articol...

6. Antrenamentul pentru fericire:
Taina multumirii

Acestea sunt starele generale din care trebuie sa ne rupem, la care sa renuntam, pentru a putea gusta din bucuriile mici ale vietii. Nu se va intampla de la sine, ci necesita efortul nostru constient, care la inceput va fi trait ca discomfort si ca fortare. Dar daca nu facem un efort de a rupe lanturile obisnuintei, de a ne smulge din modul actual de gandire, daca nu ne vom forta, in ciuda impotrivirii, atunci vom ramane nefericiti, tristi, apatici, asteptand zi dupa zi sa ne traim viata... care nu se mai intampla.

"Ceea ce gandim si simtim si modul in care ne concentram atentia, pot schimba treptat structura si functionarea neuronilor. Astfel, putem sa ne folosim atentia pentru a inregistra experientele pozitive si sa le convertim din stari mentale trecatoare in trasaturi mentale de lunga durata. Si astfel, sa combatem cu eficacitate prejudecata negativa a creierului nostru", ne asigura Rick Hanson, neuropsiholog si autorul cartii Hardwiring Happiness: The new brain Science of Contentment, Calm and Confidence (Cum ne cuplam la fericire: Noua neurostiinta a multumirii, calmului si increderii).

Un exemplu minunat al acestei posibilitati oferite de neurostiinte intalnim in cartea pentru copii, dar care poate fi recomandata si adultilor, al autoarei Eleanor H. Porter: Pollyana. Taina multumirii. Protagonista este o fetita de 10 ani, ramasa orfana de ambii parinti, pe care tatal ei, el insusi confruntandu-se cu situatii grele si nefavorabile in viata, o invatase un joc. Ei il numisera "Jocul multumirii", iar regulile lui simple sunau cam asa: atunci cand te afli intr-o situatie neplacuta sau rea, gaseste aspectele ei ascunse si pozitive. Dificultatea creste pe masura contextelor reale de viata, iar Pollyana a remarcat asta, insa jocul a devenit pentru ea ceva aproape sfant, de vreme ce ii fusese lasat mostenire de catre tata.

Fetita a avut din plin situatii in care sa il aplice, in mod repetat, construindu-si in acest fel noi retele neuronale sub forma unei gandiri pozitive, plina de incredere si de multumire. Si mai mult, nu s-a multumit cu atat si a invatat acest joc pe toti oamenii pe care i-a intalnit, multora dintre ei imbunatatindu-le considerabil existenta. Cartea este sensibila, pitoreasca, plina de umor si captivanta. Nu face abstractie de aspectele triste si grele ale vietii, ci ofera o alternativa de abordare a acestora, care este din plin sustinuta de neurostiinte. O recomand cu caldura, atat copiilor, cat si adultilor.

7. Antrenamentul fericirii:
Schimbarea vietii incepe cu schimbarea obisnuintelor

"Ca sa ne schimbam viata, trebuie sa ne schimbam obisnuintele. Ar trebui sa scoatem cantitatea de spectacol, surplusul de sensorial, de zgomot, de superficialitate din viata noastra, si incet-incet sa populam ziua cu experiente autentice.

Exista aceasta realitate a neuroplasticitatii, a schimbarii creierului pe masura experientei repetate, care arata ca este posibila schimbarea vietii la orice varsta. Importanta este cantitatea de exeperienta pe care o introduc in viata mea: cu forta, la un moment dat, daca astfel nu se poate. Iar aceasta schimbare a obisnuintelor este foarte dureroasa. Schimband obisnuintele, noi ne cream un disconfort foarte mare, un stres. Eram familiarizati cu poverile lor sau cu dulceata lor, iar atunci cand le scoatem, noi ramanem descoperiti. Nu avem niciun bandaj pe ranile pe care ni le provoaca lumea. Nu avem nicio recompensa, niciun moment de respiro: pentru ca am scos televizorul, calculatorul, totul... Ce facem, cum ne bucuram, in lipsa lor?

Un timp, acest teritoriu este arid, dupa ce scoatem obisnuintele rele. Dar daca le inlocuim cu cele bune, descoperim incet o dulceata - numai ca aceasta nu se intampla din prima. Tocmai din cauza faptului ca simturile noastre nu sunt pregatite sa guste lucrurile simple. Si noi trebuie de fapt sa ne recalibram simturile..." (Dr. Adrian Sorin Mihalache; Din inregistrarea conferintei Iubirea si bucuria, masura a sanatatii)

Fericirea fara sfarsit exista, este la indemana noastra... in fiecare zi. Doar ca este mai „pamanteana" decat, poate, ne-am dori. Avem nevoie sa ne intoarcem la realitate, la pamant, la natura, la firesc, la lucrurile mici si la bucuriile simple, si pe acestea sa le cultivam. Chiar daca la inceput nu vom simti gustul bucuriei, avem nevoie de o perioada de perseverenta (unele cercetari in neurostiinte spun ca 21 de zile sunt necesare creierului pentru a inregistra schimbari statornice), pentru ca apoi simplitatea si multumirea sa ne insoteasca in fiecare zi.

Tu ce bucurii mici gasesti in existenta si in familia ta?

Bibliografie:

Eleanor H. Porter, Pollyana. Taina multumirii, Editura Nepsis, 2015, Bucuresti.
http://www.wall-street.ro
https://www.youtube.com/watch?v=TrWgeViO6O8