Reguli de la psiholog pentru un copil stabil emoțional și cognitiv

Domnul Radu Leca, psiholog clinician la http://cabinet-psihologic-bucuresti.com/psiholog-radu-leca/ a oferit următoarele informații la evenimentul Qbebe, Școala Părinților Responsabili. Întreg discursul poate fi vizionat aici, începând cu minutul 45:

Când lumea vorbește de psihologie primul gând pe care îl au părinții: îi face bine fiului meu tehnologia? Cum îl influențează? O să fie mai deștept? O să aibă niște calități deosebite? Ce o să zică el la școală când o să vorbească cu prietenii, cu colegii?

Dacă îl lăsați să folosească tehnologia de când este mic de tot, trebuie să vă așteptați să nu prea mai comunice cu voi. Gen deloc. De ce? Fiindcă practic pe voi părinții tehnologia nu vă ajută. Sunteți înlocuiți. Mamele sunt înlocuite de filmele deosebite de pe Youtube, tăticii sunt înlocuiți de filme în care copiii învață cum să/how to. Atunci rolul dumneavoastră ca părinte este extrem de diminuat. 

Ce se întâmplă în această situație? În clipa în care un copil de până la 10 ani folosește tehnologia, trebuie să vă așteptați să se schimbe. În ce sens? Emoțional. Va deveni mai tăcut? Da, cu dumneavoastră. Cu ceilalți copii nu, va avea ce să vorbească. Se vor uita la telefon și vor comunica mult mai liber. Vor face schimb de lucruri deosebite din cadrul unui joc, dar acel tip de libertate va fi în afara relației cu dumneavoastră. Practic, sunteți dați deoparte din universul copilului. Tipul acesta de anulare nu ține mult de disimulare, dar ține foarte mult de bucuria de a face ceva în afara voastră, respectiv stau pe jocul X, emoțional și cognitiv nu contează cum mă dezvolt pentru că mama nu mă întreabă niciodată ce fac. Dar când voi ieși afară copiii vor fi foarte fericiți să le pot povesti ce am făcut eu astăzi în spațiul online. Iar dacă credeți că astea sunt pericolele reale, permiteți-mi să vă arăt ce urmează. 

Cum și când observăm schimbările?

Trebuie să ne întrebăm în modul următor: suntem îndeajuns de buni ca părinți să observăm schimbările care au loc uneori pe nesimțite, ce cearcăne au, cât de adânci sunt. Cum le fug ochișorii în stânga-dreapta când vrem să vorbim cu ei? Cât de nervoși sunt? Cum dă din picioruș sau își freacă degetele între ele de frică să nu spună că a făcut ceva? Toate aceste schimbări țin foarte mult de comportament. Respectiv cum privește când vorbești cu el - ochii copilului pendulează stânga-dreapta, ceea ce înseamnă că dorința lui de a fugi de lângă voi este foarte mare. Unde își vor găsi liniștea copiii? În spațiul online. În computer, în telefonul cu ecran albastru care le oferă multe simptome de anxietate și parțial depresie. Acolo ei se simt în siguranță fiindcă comunică cu o anumită culoare, respectiv cu un anumit spectru de culori, cât vor, cum vor, când vor. Este ca la drog. Dacă vă gândiți că tehnologia oferă un anumit tip de dependență, trebuie să vă gândiți de două ori înainte să îi oferiți copilului de 4 sau 5 ani accesul la un telefon. Nu se numește inconștiență. Se numește prostie curată. De ce? Fiindcă copilul va fi din punctul de vedere al limbajului înapoiat față de ceilalți copii care nu au acces, va prefera să apese cu degețelele astfel că tot ce este în realitate devine extrem de tangibil. 

Cum atenuăm impactul schimbărilor în relația cu familia?

Respectiv, în momentul în care copilul va avea acces la tehnologie el se va schimba total. 180 de grade. Tipul timid va deveni mult mai timid, tipul obraznic va începe să ceară bani. Schimbările în relația cu părinții nu sunt treptate, ci bruște. În conformitate cu timpul petrecut de dumneavoastră, un timp de calitate, alături de copil, copilul nu va simți nevoia să folosească telefonul mobil. Pentru că veți face lucruri interesante. Acele lucruri care pentru noi par banale, precum a găti împreună, pentru un copil sunt grozave. A merge împreună oriunde. Și până la colțul străzii cu cățelul sau cu pisica. E grozav. A decora lucruri. Este minunat. Ajutați-i pe copii să descopere lumea în care dumneavoastră ați trăit și atunci copiii vor fi extrem de fericiți să facă parte din familia dumneavoastră. Altfel copiii se vor îndepărta. Tipul de schimbări pe care le veți vedea în cazul copiilor țin foarte mult de modul de comportament, de cum transmit emoția, de cum vorbesc, de cum sunt în interiorul familiei, de cum se prezintă. 

Am avut la cabinet un copil de 5 ani pe care îl chema Mario, adus de mama lui, mi-a spus că nu dorește să își spună numele atunci când dai mâna cu el. El spune orice alt nume de fiecare dată ca să râdă de noi. Eu am stat și am vorbit cu Mario 2 zile la rând, ne-am jucat, am pictat, am desenat, am făcut un colaj, iar la sfârșit după ce mi-a spus 10 nume diferite s-a uitat fix în ochii mei și mi-a spus așa: Radu, pe mine mă cheamă Mario. Dar n-am vrut să spun asta pentru că nu am crezut că o să-ți petreci timpul cu mine. A avea noțiunea un copil de 5 ani de a petrece sau nu timpul cu el de către un adult ascunde o traumă. Respectiv mama își petrecea parțial timpul cu el. Și atunci când își petrecea timpul cu Mario îi făcea cadou telefonul ei. Pentru că ai fost cuminte și mami are treabă îi dă telefonul. Practic, avem de-a face cu o alienare parentală, lucru care nu este corect pentru nimeni. 

Cum le explicăm membrilor familiei de ce copiii se poartă diferit și față de cine?

Dacă avem o familie formată din mama, tata, 2 copii. Un copil mai mare. Cum îi spui copilului mai mare că fratele lui stă mult pe internet, de-aia se comportă ciudat cu tine și te repede, de-aia îți vorbește urât. Trebuie să știi cum să împachetezi asta pentru că cel mic o să spună: eu pot să fac ce vreau pentru că l-am auzit și pe tata că face așa. În relația cu colegii și cu prietenii la fel. Trebuie să împachetăm formularea în felul următor. Trebuie să folosim lucruri sensibile, fiindcă altfel copilul va pleca și nu va sta cu tine în cameră. Fratele tău, din cauza faptului că am fost foarte ocupați, a stat foarte mult pe internet. Te rog să vii alături de noi și să ne ajuți să facem activități împreună. În acest fel copilul mai mare va ști că este util, că vrea să facă lucruri împreună cu familia, că familia are nevoie de el și că experiența îi este necesară. Deci salvați doi copii, nu doar unul. Nu ați fi avut ce să salvați dacă v-ați fi petrecut în mod real timp cu copilul. 

Aici avem o paranteză. Chiar dacă muncim foarte mult. Eu la fel ca mulți dintre voi muncesc 10-11 ore. Dar când vin acasă las la ușă problemele mele. Cunoașteți expresia, dar nu mulți o aplică. Din momentul în care intru eu sunt tata și tata se joacă fotbal în parcare sau afară cu fiul și cu fiica, mergem împreună și ne plimbăm, plimbăm cățelul, periem cățelul, îi dăm de mâncare, facem glume, schimbăm impresii de pe parcursul întregii zile. Ce am făcut? Cu cine am vorbit? Despre ce am vorbit? Tipul acesta de comunicare nu poate să îl lase rece pe minorul cu care intri în contact și care este chiar al tău. 

Cum se schimbă structura cognitivă a minorului?

El are impresia trăind într-o lume virtuală că tot ceea ce vede nu numai că-l ajută, dar fiind ca un drog îi oferă dependență. Tipul de joc jucat, violente sau nu, cu împușcături sau nu, mașini care calcă zombie, zombie ce sunt împușcați. Tipul acesta de joc nu doar îți periclitează din punct de vedere cognitiv copilul, dar îl transformă din ceea ce era, respectiv tot ceea ce ai construit cu el dispare, într-o persoană cu care nu prea poți să mai vorbești, să comunici. Nu că nu vrea, dar nu mai poate. Fiindcă din pucnt de vedere emoțional el stă cu ochii în calculator, pe tabletă, pe laptop, pe telefon. Toți copiii sunt ca mine. De ce vrea mama să vorbească cu mine? Tipul de structură cognitivă a minorului fluctuează în funcție de tipul când îți dai seama că s-a făcut schimbarea, ce anume a intervenit în schimbare și ce anume poți să repari. Atunci când nu poți să repari ceva, nu trebuie să fii mândru la infinit. Trebuie să recunoști că nu ești capabil, nu ai pregătirea necesară să repari acest lucru. Și atunci te duci la psiholog. Trebuie să găsiți un psiholog nu de orice tip, ci unul care și-a făcut specializare în lucrul cu copiii, indiferent de vârstă, te va ajuta pe tine ca părinte să repari ce mai poți în copilul tău. Dar asta presupune foarte multă terapie, care costă și care poate fi prevenită de dumneavoastră atâta timp cât nu-l lăasați să zburde în spațiul online și să vadă lucruri extrem de negative, de la explozii la pornografie, la lucruri rele, la bullying. Ține de voi. 

Pe ce gen de ajutor se bazează acest tip de intervenție? Pe comunicare. Veți vedea fără emoții, fără nervi și fără supărări că psihologul va vorbi cu copilul, va desena cu copilul, îl va ajuta să se regăsească. Să găsească exact spațiile acelea mărunte pe care dumneavoastră, dintr-un motiv sau altul, nu ați avut timp să le completați cu ceva, respectiv cu prezența dumneavoastră în interiorul lor. Și atunci tipul de terapie prin comunicare, terapie cognitiv-comportamentală, îl va ajuta pe minor să depășească orice tip de emoție, anxietatea care se poate instala, tipuri de frici. Modul acesta de implicare trebuie să existe și în viața reală, nu doar noaptea când plânge copilul și habar n-ai de ce. Terapia comportamentală ajută subiectul până în 14 ani și după să se regăsească prin comunicare, prin culoare, prin muzică de o anumită natură, prin implicare. Tipul de implicare pe care-l vedeți la psiholog va trebui să-l copiați. Să ajungeți cu el acasă și să faceți aceleași lucruri, fiindcă fără acest fel de implicare și comunicare minorul va redeveni ceea ce a fost înainte să ajungeți la psiholog. 

Pe cine se bazează minorul?

Aici avem de-a face cu modul în care el interacționează. Minorul se bazează pe mama și pe tata, pe cei pe care-i iubește. Dar pe care acum îi refuză, îi ține în afara universului. Spune că nu-i iubește. Avem de-a face cu o disimulare. Dar tu ca părinte te simți rănit, jignit când auzi cuvinte precum nu te mai iubesc sau nu îmi pasă de tine sau ieși din camera mea nu este a ta. Trebuie să aibă ceva la bază, o bază pe care ați uitat să o vedeți sau să o realizați împreună cu copilul dumneavoastră. Minorul, indiferent de câte cuvinte rele și dure vă va spune, întotdeauna se va baza pe dumneavoastră. Indiferent de context. Când vă amenință că fuge de acasă, ce trebuie să facă mama? Să spună în gând: cu ce am greșit față de copil, unde am greșit eu ca adult, cum a ajuns copilul meu în vârstă de 15 ani să spună că vrea să fugă de acasă? Făcând această rememorare a tuturor lucrurilor pe care le-ai spus vei găsi piesa din puzzle-ul emoțional al fiului sau al fiicei și soluția. Uneori acest tip de soluție deranjează părinții. Cum să îmi calc pe inimă? Să spun că nu vreau? Să cad mai puțin în fața copilului? Dacă ai fi devenit prieten până la 15 ani cu copilul tău atunci lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat. 

Apariția simptomelor anxietății și depresiei în cazul copiilor ce utilizează tehnologia mai mult de 2 ore pe zi. Când altcineva face lucruri în locul nostru noi devenim comozi. Ce simte copilul când altcineva face totul pentru el? Super comoditate, lenea se instalează. Dar cu timpul devine extrem de comod în relație cu orice. Cu sinele, cu părinții, cu rudele, cu apropiații. anxietatea spune că nu mai iese afară să se joace cu copiii și stă în casă. Mi-e frică să vorbesc cu copiii în realitate, stau cu ei pe chat. Nu mă mai duc să mă spăl decât o dată la două zile chiar dacă miros pentru că mi-e frică de apă. Toate țin de anxietate. Tulburare anxioasă, tulburare de panică. Sau tulburare mixtă, anxios-depresivă. Depresia înseamnă 100% tristețe. Când îl vedeți pe copil că este trist adresați-vă întrebarea de cât timp este trist, cum de nu l-am văzut că este trist, cum și ce trebuie să fac ca să-l ajut. Că dacă stați să vă uitați și să vă întrebați de ce e trist copilul meu? Sau ce a făcut de e așa trist? Nu rezolvați nimic. Nu ce a făcut și de ce. Ci cum pot să-l ajut pentru că el este interdependent de voi. Indiferent cât de obraznic este.

Depresia este cea mai perfidă tulburare la copiii până în 16 ani. De ce? Îl transformă atât pe copil cât și pe adolescent. Din ceea ce este programat genetic de dumneavoastră, vesel, carismatic, zglobiu, plin de viață, într-o persoană pe care nu o mai recunoașteți. Fără poftă de mâncare, fără chef de a ieși, fără dorință de a vorbi cu cineva, stând foarte mult în interiorul casei. Dacă vedeți aceste simptome mergeți cu copilul la un control la orice psiholog specializat în relația cu copiii și psihologie infantilă. Este important să faceți acest lucru. Nu costă nici mult și vă asigurați că aveți un copil fericit acasă. 

Care sunt simptomele anxietății și depresiei? Cum ne raportăm afectiv și cognitiv față de un copil ce prezintă simptome ale unei tulburări mixte anxios-depresive? În clipa în care îl vedem înfricoșat sau trist, mohorât din milioane de motive pe care nu vreți să le auziți, într-o lipsă totală de comunicare cu voi trebuie să veniți în întâmpinarea copilului și să-l ajutați în așa fel încât să vadă că are mamă și tată. Nu are nevoie de mai mult, nu are nevoie de prieteni. Excursii, vacanțe, ieșiri, plimbări, bicicletă, parc, lucrurile astea îl vor scoate din mediul în care există și în care se adâncește. Cu cât minorul se va adânci în modul de viață total anormală oferit de tehnologie, cu atât se va dezvolta în interiorul lui un tânăr, un adult tânăr anxios și depresiv. Cu milioane de frici, de la palpitații la dureri de cap și la înțepături în partea stângă, amorțirea degetelor de la mâini și de la picioare, amorțirea mâinii stângi, probleme de tip gastric, somatizări ale tractului digestiv. Toate acestea apar din frică, nu că ar fi copilul bolnav organic de ceva. Psihologic, respectiv emoțional și cognitiv este dat peste cap, depresia și anxietate transformând copiii.

Soluționarea simptomelor anxietății și depresiei în cazul copiilor de până la 14 ani care utilizează în exces tehnologia. Respectiv cum îi ajutăm. Aici există 3 lucruri fantastice pe care le puteți face: în jurul Bucureștiului sunt ferme la care puteți merge. De asemenea, sunt zone unde puteți duce copilul la tir. Tir cu arcul sau cu pistoale cu aer comprimat de jos impact. Important este să îi oferi ceva care să facă. Real. Bicicletă, skateboard, role, arc, cai, fermă, trebuie să-l plimbi. Dacă nu îl plimbi acest tip de soluționare nu are loc cu un sirop magic care îl ține vesel și cuminte. Nu, voi sunteți soluția. Fără dumneavoastră copilul nu poate scăpa. Nici de anxietate și nici de depresie. Și nu uitați: copilul le are pentru că nu l-ați văzut îndeajuns. Chiar dacă doar și este enervant, este adevărul.

Cine și când se implică din interiorul familiei în gestionarea eventualelor momente delicate apărut în urma refuzului adultului de a permite minorului accesul la tehnologie? Respectiv când mama spune nu ai voie astăzi să te joci, să stai pe online, tata spune să îl lași că e și el copil, că e trist. Tonul se ridică, părinții încep să discute și toată lumea este tristă. Colaborarea în interiorul familiei este cel mai important asepct ce ține de echilibrarea, respectiv reechilibrarea minorului. Atâta timp cât părinții vor forma o echipă, nu vor fi două persoane care se vor ciocni permanent, copilul dumneavoastră are șanse reale de resocializare, reechilibrare afectivă emoțională, reintegrare cognitivă în prezentul actual, nu în prezentul personal.

Rolul fierului în dezvoltarea sănătoasă a copilului:

La bebluși și copii creierul crește ăntr-un ritm rapid. În momentul în care hipocampusul, acea parte a creierului care controlează învățarea, memoria și funcțiile cognitive, nu primește destul fier în timpul creșterii, acesta nu se va dezvolta corespunzător. Astfel, zi de zi, creierul are nevoie de un aport semnificativ de energie, iar fierul este esențial în producerea acesteia. O parte din energie este folosită în formarea de noi sinapse între celulele nervoase, pe lângă menținerea în funcțiune a celor deja existente. Dacă nivelul de fier din organism este scăzut, creierul ar putea fi împiedicat să se concentreze și să învețe lucruri noi. 

Citește mai multe pe www.carentadefier.ro

Seminarul Ora de Tehnologie a fost sponsorizat de: