Doamna Simona Cernea, Psiholog Clinician și Psihoterapeut în Terapii Cognitiv Comportamentale şi Hipnoterapie, atestat de Colegiul Psihologilor din România a oferit următoarele informații la cel de-al cincilea eveniment Qbebe, Școala Părinților Responsabili:
Am într-adevăr o temă sensibilă și aș vrea să pornim din capul locului de la titlul temei: înțelegere. Deci, mai întâi de toate, trebuie să îi înțelegem pentru că orice formă de disciplinare, de limite, de reguli trebuie să fie pusă pe o bază foarte solidă de afecțiune și atașament. Acesta este primul pas. Dar întrebarea care se pune este: sunt necesare limitele? Iar răspunsul meu este foarte clar: da. Copiii au nevoie de limite. Dacă stăm să ne gândim noi ca adulți avem limite la tot pasul în viața noastră. Avem un program la serviciu, avem un program de cumpărături, avem reguli care ne impun ce avem voie și ce nu avem voie să facem în diverse situații sociale. Așadar, da, limitele sunt necesare.
Aș vrea să vă gândiți la identitatea copiilor voștri ca la un câmp. Am mers cu toții de atâtea ori cu mașina și am văzut lanuri pe stânga și pe dreapta. Vedem lanuri frumoase, crescute, cu plante frumoase și îngrijite, aliniate, drepte, cu flori poate, de ce nu chiar și cu garduri. Sau vedem câmpuri cuprinse de buruieni. Din păcate sau din fericire, nu am văzut niciun câmp niciodată lin precum podeaua. Deci ceva crește. Acolo unde noi nu sădim va sădi timpul, va sădi soarta și apoi găsim o modalitate de a da vina. S-a întâmplat ceva cu copilul. De ce? Pentru că ceva va crește.
Și atunci vă propun mai degrabă să semănăm noi ca părinți ceea ce vrem să vedem pe câmpul identității copiilor noștri. Pentru că datoria noastră este să pregătim copiii pentru autocontrol, pentru independență, pentru viață. Și pentru acest lucru ei au nevoie de ghidaj.
Cui se adresează regulile?
O repet și o voi repeta tot timpul: tuturor. Chiar și un copil de 16-17 ani are nevoie de reguli. Trebuie să aibă o regulă: o oră de întors acasă. Putem ține cont de vârsta lui și să nu setăm ora opt. Dar trebuie să aibă o regulă. Trebuie să știe că este într-un sistem. Singurul lucru necondiționat în parentingul necondiționat este iubirea față de copil. Știu că este obositor să fii polițistul rău. Și eu sunt părinte și eu la un moment dat obosesc. Dar noi nu suntem prietenii copiilor noștri. Noi suntem părinții copiilor noștri și suntem responsabili de cum îi pregătim pentru viață.
La ce ne folosesc de fapt regulile?
De ce tot spunem că avem nevoie de reguli? În primul rând apartenența la orice fel de sistem ne securizează. Noi când mergem la serviciu lucrăm într-o clădire de birouri, în care intrăm cu o anumită cartelă, știm că nu poate intra oricine. Ne simțim în siguranță. Regulile ne securizează. De asemenea, pentru copii regulile cresc toleranța la frustrare. Copiii care nu au limite, care nu au reguli fac parte din ceea ce eu numesc vreau în 5 minute. Vreau-îmi dai. Pentru că el nu a întâlnit până acum o limită, o limitare. Nu se poate, trebuie să aștepți, trebuie să depui efort pentru asta.
Regulile le imprimă copiilor valorile noastre de viață și până la urmă așa este normal.
Fiecare familie are reguli la care ține. De aceea se spune că educăm copilul; îl educăm în spiritul și în valorile noastre. Poate pentru mine nu este important să își facă patul de dimineață, dar țin foarte mult să spună te rog frumos, mulțumesc, sărut mâna pentru masă. Sunt regulile mele. Astea sunt, astea îmi plac, astea le imprim copilului, la fel cum și dumneavoastră aveți un alt set de reguli. Regulile ar trebui să fie negociate pe de o parte și urmate de toată lumea. Nu pot să am pretenția de la copil să spună mulțumesc pentru masă, dacă eu în calitate de tată mă ridic, las farfuria acolo și am plecat la televizor. Și întreb copilul din sufragerie: dar tu nu spui sărut-mâna pentru masă? Iar copilul îmi răspunde: dar nici tu nu ai zis. Deci este foarte important să fie urmate de toată lumea.
Există mai multe tipuri de reguli.
Există reguli negociabile, versus reguli nenegociabile. Există reguli de securitate, de morală, de rutina familiei. Există reguli de situație, cum ne comportăm în mașină, la cumpărături. Și mai există reguli cu mesaj dublu. Care creează confuzie copiilor și, la un moment dat, fără să ne dăm seama, le-am mai folosit cu toții. O astfel de regulă este du-te și te joacă dar să nu miști nimic că tocmai am făcut curat. Vă invit să vă jucați așa, o oră, fără să mișcați nimic. Aș propune un motiv de precauție nu din alt motiv, dar pentru că noi ca părinți pierdem pentru că dintr-o astfel de regulă copilul preia ce-i convine. Preia doar prima parte și nu se joacă.
Regulile se ajustează pe vârste, sunt specifice familiei și țin cont de valori. Aș sublinia puțin flexibilitatea regulilor. Am pus un exemplu în care chiar ar trebui să fim flexibili, cum ar fi atunci când ții foarte mult la rezultatele academice ale copilului meu, îl pun să se apuce de învățat cu 2-3 zile înainte de un test și mă interesează foarte mult performanța școlară. Și vine copilul acasă și spune: mamă, îmi pare rău, cred că am dat-o în bară la testul de astăzi, dar știi că am fost foarte bolnav în ultimele zile și am încercat să învăț dar nu mi-a ieșit, nu m-am putut concentra. Poate acesta ar fi un moment în care să dovedim această flexibilitate și să nu pedepsim copilul. Să nu-i atragem nici măcar atenția că a făcut un lucru care nu ne convine. Mai degrabă putem să îi oferim ajutorul. Te înțeleg că ai fost bolnav, că ai nevoie de ajutor să te pregătești să îți îndrepți nota.
Un alt punct important de subliniat mi se pare controlul comportamental versus controlul psihologic. Da, controlăm comportamentul, da, amendăm comportamentul. Nu, nu facem control psihologic cu copiii noștri, încercăm să nu le introducem triada de foc: vinovăție, rușine și frică. De cele mai multe ori acest lucru conduce la probleme de anxietate, de frică în stadiul de adult. Iar de obicei când facem controlul psihologic cumva întoarcem atenția pe mine ca părinte. Cum ai putut să-mi faci asta? Cum ai putut să mă faci de rușine? Cum ai putut să-mi iei un trei?
Aș trece peste regulile de aplicare ale unei pedepse. Da, câteodată este nevoie să pedepsim. Nu sunt adepta pedepselor fizice sub nicio formă. Sunt adepta pedepselor creative. De exemplu, eu nu i-aș lua unui copil ceva ce i-am dat deja. Pentru că îi afectez dreptul de proprietate, încerc să îl învăț să aibă grijă de lucruri. Dacă i-am luat bicicleta, nu urmează să mă joc cu ea. Dă-mi bicicleta că te-ai purtat urât, ia bicicleta că te-ai purtat frumos. Și atunci m-am gândit la pedepsele creative. Îi las bicicleta, este a lui. Dar îi iau parcul. Parcul nu este al lui. În parc mergem sau nu mergem.
Ce să nu facem și ce să nu audă un copil atunci când este pedepsit?
În niciun caz să nu facem adultul de lângă noi să se simtă inferior. Dacă tati dă o pedeapsă, vine mami și spune: lasă, mami, că tati nu știe ce spune. Vino la mama să te pupe că taică-tău e nebun! Nu facem lucrul acesta. Ca adulți ne susținem punctul de vedere în fața copilului și lucrăm pe un front unitar. De asemenea, nu este dezirabil să îi spunem nu o să mai vorbesc cu tine niciodată. Copilul va înțelege automat acesta lucru ca pe un nu te mai iubesc, nu meriți dragostea mea, eventual urmat de o teamă de abandon. La fel se întâmplă și cu generalizările: niciodată versus întotdeauna. Mereu ești un copil rău. Ești pedepsit. Niciodată nu mă asculți. Pedepsim comportamentul, nu omul. Pepesesc un comportament nedorit și atunci este bine să îi spun copilului pentru ce este pedepsit efectiv: ai spart o cană. Asta înseamnă că nu ai fost atent. Te rog frumos să mă ajuți să strâng cioburile și apoi săptămâna viitoare îți diminuez din cei 5 lei pe care ți-i dau ca să simți cumva că ai făcut ceva rău. Dar pe o perioadă scurtă și explicat foarte bine.
Nu sunt de acord cu pedepse de tipul inducerea de frici, atât specifice, cât și anxietatea generalizată. Te dau la țigani, vine doctorul și îți face injecție, chem poliția sau vine bau-bau. Îmi place tare mult chestia asta cu bau-bau. Îl numesc polul anxietății din România și în esență teoria lui bau-bau este un abuz emoțional. Și acum vă întreb pe voi ca adulți: cum arată bau-bau? Ce culoare are? Este tânăr sau bătrân? Are gheare sau dinți? Pe unde intră bau-bau? Și pe unde iese? Se pare că toți am avut întâlniri cu acest bau-bau...Și ce ne face când vine? Vedeți, asta înseamnă abuz emoțional. De asta este creator de anxietate. Nu știi de ce te temi, dar îți e frică. Așa că poate că ar trebui să scăpăm de bau-bau.
Aș vrea să vă mai spun în încheiere este cumva o fracție între suport pe interdicții. Avem evenimente și interacțiuni pe care le considerăm suportive și o anumită sumă de interdicții. Ideea este că raportul trebuie să rămână întotdeauna pozitiv. Dacă avem 2 interdicții, ideal ar fi să avem 4 interacțiuni pozitive. Ca atunci toată relația să aibă cumva o tentă pozitivă.
V-aș propune un exercițiu pentru acasă despre recompense și s-ar putea să vi se pară ușor sau nu. Timp de o săptămână, în fiecare zi, să adresați 3 complimente copiilor voștri. Dacă aveți mai mulți copii, cu atât mai bine, la fiecare câte 3 complimente. Acestea sunt primele recompense pe care noi le putem oferi. Cuvintele frumoase, laudele, îmbrățișările, complimentele. De obicei presupun puțin efort, dar vreau să o luați ca pe o provocare. Și, ca un ultimul punct, indiferent de vârstă copiii au nevoie de limite, consider că promisiunile făcute copiilor se țin. Toate. Întotdeauna. Ne gândim de 3 ori înainte să promitem ceva, dar odată ce am apucat să promitem, nu mai dăm înapoi.
Urmareste-ne pe Google News
