M-am născut oarbă și cu paralizie cerebrală. Tata m-a crescut singur și a făcut tot posibilul să nu-mi lipsească nimic

Din păcate destinul nu este darnic cu toată lumea și există situații în care copiii se nasc cu o dizabilitate fizică greu de depășit. Părinții, în schimb, au două opțiuni: să îi ajute sau să îi abandoneze.

Un tată s-a luptat până la ultima suflare pentru fiica sa care s-a născut cu paralizie cerebrală și parțial oarbă. 11 ani s-a ocupat de creșterea și îngrijirea ei, până când destinul i-a despărțit…

„M-am născut și am crescut în cartierul Bronx în anii 90. Tatăl meu m-a crescut și m-a îngrijit ani de zile. Tata s-a descurcat fără ajutorul mamei, ca părinte singur, timp de 11 ani. Și acum îi țin lipsa zi de zi, dar mai ales de Ziua Tatălui, în fiecare an.

M-am născut cu paralizie cerebrală, parțial oarbă și nu am știut să apreciez eforturile tatălui meu până când el nu a decedat, în anul în care eu împlineam 11 ani. „Nu ești doar fiica mea, ești cea mai bună prietenă a mea”, mi-a spus el într-o zi în timp ce eram împreună la cumpărături și îmi împingea căruțul”, își începe femeia povestea.

Tatăl a luptat pentru binele fiicei lui până în ultima zi de viață...

Se pare că John, tatăl ei, și-a cunoscut partenera la vârsta de 35 de ani și imediat a venit pe lume și fetița lor. Pentru că diagnosticele erau destul de dificil de pus la acea vreme, părinții au aflat târziu despre paralizia cerebrală și despre viața condamnată într-un cărucior cu rotile pe care urma să o aibă fiica lui.

Bărbatul și-a dat acordul pentru o operație ce avea să-i corecteze postura fetiței în timp ce mama decisese că este mai bine ca fiica ei să fie instituționalizată într-o clinică medicală. În ciuda amenințărilor cu pierderea custodiei, tatăl nu a renunțat la visul său. Și-a scos fiica din spital pentru a-i oferi o creștere și o educație corectă.

Cum arată viața unui părinte după ce i se spune că al său copil are paralizie cerebrală

„Am fost primul copil cu dizabilități care a învățat la Școala Catolică de fete din Bronx. La vârsta de opt ani aveam nivelul unui copil de grădiniță, dar ulterior am reușit, cu ajutorul tatălui meu, să ajung la nivelul vârstei școlare. În plus, am putut interacționa cu alți copii, am învățat ce înseamnă autodisciplina și cum să te descurci cât de cât singur în viață.

Din păcate, tatăl meu a pierdut custodia asupra mea și doi ani mai târziu a încetat din viață. M-am tot perindat prin familii, fiind dată în plasament, până când la vârsta de 16 ani am fost adoptată. În tot acest timp, memoria tatălui meu a rămas impregnată în amintirea mea și m-am putut identifica toată viața ca fiind „fiica lui John”.

Când am împlinit 20 de ani, am întâlnit o femeie care mă cunoștea, îmi știa povestea și mi-a spus cât de mult s-a luptat tatăl meu pentru mine și cât de nedreptățit a fost. Doar pentru că era un bărbat care își dorea custodia copilului său, tatălui meu nu i-a fost dat câștig de cauză.

Mi-a mai spus că, în ciuda consumului de substanțe a mamei mele, adicțiilor ei și diagnosticului de tulburare bipolară, judecătorii dădeau verdic după verdict în favoarea ei. Acum, în fiecare an de Ziua Tatălui îmi amintesc cu drag de John, tatăl meu cel blând, luptătorul meu.

Singura dorință a tatălui meu a fost ca mie să-mi fie bine, să fiu un copil împlinit, să pot trece peste dizabilitatea mea și să duc o viață cât de cât normală”, concluzionează ea.

Cu siguranță creșterea unui copil cu dizabilități nu este un lucru ușor. Dar cu multă dragoste și sprijin din partea părinților, acel copil își poate depăși condiția și se poate transforma într-un adult fericit că a primit îngrijirea, educația și atenția de care a avut nevoie.