Jurnal de tatic. Da sa pupe tati, unde doare? Flundu’!

Am sa va descriu acum o secventa pe care sigur ati trait-o, in milioanele ei de variante posibile.

Nu stai niciodata linistit, de obicei ai o ureche ciulita ca sa auzi ce se intampla in camera copiilor. Rasete, pocnete si deodata o bufnitura. Sa observati ca intotdeauna dupa o bufnitura urmeaza o scurta pauza pana la strigatul de durere. Ca si cum locul lovit are nevoie de ceva timp sa transmita creierului: „Idiotule, fa ceva, sunt ranit! Cheama ajutoare! Urla!"

Nici Gura nu raspunde chiar imediat. Sta si ea pana ce creierul ii da una dupa ceafa: „Urla!"
Primul tipat. Din acel moment in capul parintelui incep sa vorbeasca miile de pitici care isi dau cu parerea de cate ori e de luat o decizie privind copiii: „S-au lovit! Macar una e lovita! E grav, nu vezi ca a tacut dupa tipatul ala sfasietor!" Totusi nu te misti inca, astepti o confirmare a tragediei.
In copil, lupta continua, locul lovit tipa: „Ma exasperati! Asta-i strigat? Mai tare!" Creierul se razbuna tot pe gura: „Zici ca n-ai baut toate cerealele dimineata! Striga tare!"
Ala e adevaratul urlet, un vulcan de durere, mirare ca nu vine nimeni si mult plans. Piticii din capul parintelui alearga prin craniu mai repede decat ajunge el la copil.
De cele mai multe ori - multumesc, Doamne - il gasesti intinzandu-ti mana sau un piciorus. Sofia spune asa: „Tlanta, doale!" Iar eu spun - va suna cunoscut? - „Unde te-ai lovit? Da sa pupe tati".
Bai, si trece! Daca-l si iei in brate si ii inabusi lacrimile in urmarul tau trece definitiv. Si ce „tlante" iau bebelusii! Ce lovituri, de un om mare nu s-ar mai ridica fara ajutor. Ce semne le raman si totusi uita de plans cand se freaca de bratele tale!
„Da sa pupe mama/tata!" Medicina va evolua cu adevarat cand va descoperi miracolul din sarutul parintelui. Transferul ala de durere, ca si cum buzele tale sunt un medicament. Imi pare rau ca miracolul asta se produce la varste cand suntem prea mici ca sa descriem ce simtim. Poate Creierul copilului da comanda: „Ia taceti toti, sa-l aud pe asta mare si chel cum ne alinta!" Desi eu cred ca un miracol e, pentru ca, mare fiind, la durerea adevarata simteam alinare doar in bratele mamei. Oricati umeri ati framanta cu nasurile borsite de lacrimi, recunoasteti ca reteta merge doar cu al parintelui.
Ah, am spus la inceput ca va istorisesc o intamplare.
Sofia avea vreo doi ani si iubea muzica, desi pe atunci ii zicea „buzica". Intr-o zi am pus melodia asta veche de cowboy, pe care eu am auzit-o cand eram cam ca ea, incercand, pitit in bratele bunicului meu, sa inteleg ceva din culorile lui Rio Bravo.

Sofia a topait un pic si apoi un piciorus s-a miscat mai incet ca altul si a cazut. Bufnitura, pauza, tipat, pauza si plansul sfasietor.
-Ai facut buf. Da sa pupe tata, unde te-ai lovit?
Sofia se freca pe turul pantalonilor si a spus printre lacrimi: „Flundu'!"
Cred ca intr-un moment ca asta, un parinte mai cu cap a inventat expresia „Lasa, pana te mariti/insori iti trece!"

Pe Alecu Racoviceanu il gasiti aici.