Tăticii se cam lasă...furați de peisaj
De câte ori nu vi s-a întâmplat să observați în parc un tătic care, cât timp copilul se juca, își găsea ca preocupare butonarea intensă a telefonului sau poate cititul unui ziar? Sau, rămas singur cu copilul în casă, să îl găsiți pe cel mic murdar și nemâncat pentru că s-a lăsat “furat” de un joc video? Sau, plecat în vizită, cel mic/cea mică ajunge să se lovească/certe/bată cu un alt copil în vreme ce tatăl discuta intens despre meciul de fotbal?
Multe mame s-au aflat cel puțin o dată într-o astfel de situație sau una asemănătoare. Pe care nu a considerat-o defel amuzantă. Pentru că, nu de puține ori, copilul respectiv ajunge să fie în cel mai rău caz accidentat, în cel mai bun caz...ignorat. Astfel de situații ajung motive de ceartă, însă adevărul este întotdeauna la mijloc. Tatăl va crede că nu a greșit cu absolut nimic pentru că a fost de fapt prezent, iar mama va considera că este un capăt de lume. Poate ar trebui ca cineva să își ia inima în dinți și să explice tăticilor câteva lucruri. Însă pe tonul potrivit și nu cu scopul de a isca o ceartă. Ci pentru a-i convinge că merită cu prisosință să asculte și să ia aminte.
Devii părinte când participi la creșterea sa zi de zi
Meseria de părinte nu este univocă și nu o implică doar pe mamă. Deși este vorba doar despre o ființă umană mică, presupune un efort imens. Pentru că aceasta nu are nevoie doar de supraveghere, de mâncare, somn și plimbare, ci de atenție, grijă și implicare. Pare simplu în teorie, însă în practică nu este suficient să îți ațintești ochii asupra sa pentru a nu se lovi cât timp se află în plin proces de descoperire a lumii, nici să o ții de mână când vă plimbați prin parc, pentru a nu fi răpită. Trebuie să o privești în ochi, să îi vorbești și, atunci când devine capabilă să răspundă, să o asculți. Ca și cum ar fi o parte din tine. Pentru că, de fapt, chiar asta și este.
Este adevărat că mămicile fac să pară toate lucrurile ușoare, că sunt înzestrate cu cinci perechi de ochi și zece perechi de mâini. Pesemne sunt de vină și genele. Femeile se nasc cu un puternic instinct matern și știu perfect când copilul trebuie ținut în brațe sau de mână, când are nevoie de mâncare sau de somn, când este vesel sau trist. Cred însă că și tații, cu puțină bunăvoință, pot învăța de la ele aceste lucruri. Căci nu devii părinte atunci când naști un copil, ci atunci când participi la creșterea sa. Constant, zi de zi, neobosit.
Pare un efort imens atunci când trebuie să trudești la devenirea unei ființe umane, de la prima zi de viață și până la cea în care nu mai are nevoie de tine. Însă merită cu prisosință. Fiecare noapte nedormită din cauza colicilor, fiecare cafea băută rece din cauză că cel mic/cea mică nu reușea să se încalțe singur, fiecare meci ratat pentru a viziona împreună desene animate. Sunt multe sacrificii, care se adună și la un moment dat poate părea o sarcină prea grea, copleșitoare pentru unii. Dar nu uita: este vorba despre copilul tău, sânge din sângele tău și carne din carnea ta! Dacă nu vei face pentru el aceste lucruri, atunci pentru cine?! Dacă nu merită el să investești timp, efort, plânsete și râsete pentru a-l face om mare, atunci cine merită?!
Atunci când îți asumi de la început acest rol, care poartă sublima denumire de tată, accepți de fapt că ai pornit la un drum care va dura mult. Întreaga viață, de fapt. Un drum pe care mai poți greși, însă de pe care nu poți să abandonezi. Și pentru care nu există rute ocolitoare. Au mai pornit pe acest drum mulți alții înaintea ta și au renunțat. Li s-a părut prea dificil, au considerat că este suficient că se ocupă mama de restul, de tot. Și s-au întrebat ce sens mai are să își consume și ei din timp și energie. Un copil are însă și mamă și tată, iar fiecare joacă un anumit rol, unul cât se poate de important.
Îți va fi mai ușor, dragă tătic care ți-ai rupt din timpul tău pentru a citi acest articol, dacă vei începe de la scutece schimbate noaptea atunci când mămica sau partenera ta este atât de obosită încât nici nu mai se poate da jos din pat. Sau de la legănat bebelușul când pare să nu îl liniștească nimic. S-ar putea să fii chiar tu soluția. Sau de la maimuțăreli în timpul mesei când cel mic/cea mică pare să nu fie interesat de nimic din ceea ce i se servește. Iar când crește, nu ar strica dacă l-ai conduce din când în când la grădiniță, dacă ai participa la câte o serbare, dacă l-ai învăța să meargă cu bicicleta sau dacă ai ieși în parc să vă plimbați cu prietenii săi.
Sunt nenumărate moduri în care poți să îi arăți că te interesează nu doar binele său, ci și sufletul său. Felul în care este ca om. Că vrei nu doar să afli dacă este odihnit sau sătul, ci și ce îi face plăcere sau nu. De mâncare, somn și plimbare se poate ocupa și o bonă. Pentru suflet însă, este nevoie de un părinte. Dedicat și implicat la bine și la rău.
Acest articol nu a fost scris cu scopul de a mustra tăticii care par să se comporte ca un babysitter și nici pentru a le oferi lecții de conduită. Nu este nimeni în măsură să judece comportamentul altei persoane, cu atât mai puțin eu...Fiecare își cunoaște copilul și familia, ce este capabil să ofere și ce anume își dorește și poate să corecteze. Dar mi-aș dori ca mesajul să ajungă la cel puțin un tătic care să înțeleagă că poate face mai mult pentru copilul și pentru familia sa.
Nu aș vrea să generalizez. Există și tătici perfect capabili să își concentreze întreaga atenție și simțire asupra propriului copil. Sunt rari și prețioși. Și trebuie apreciați și lăudați, protejați. Exact ca o specie pe cale de dispariție. Le mulțumesc că există și că fac să funcționeze regula, devenind excepția. Ei sunt cei care ne demonstrează că nu trebuie să fii mamă pentru a fi părinte, că și tații simt și gândesc, cel puțin la fel de mult și de bine ca și mamele.
Urmareste-ne pe Google News
