Sunt o mamă cu anxietate și unele zile sunt al naibii de grele

Era o dimineață rece de noiembrie, iar eu purtam un trening supradimensionat și o pereche de șosete pufoase. Fetița mea era cuibărită în brațele mele și dormea liniștită înfofolită într-o păturică fugoasă cu inimioare. Eram cam la jumătatea scării când s-a întâmplat. Piciorul meu drept a alunecat, iar eu m-am dezechilibrat și am căzut cu copilul în brațe. Când am ajuns jos, soțul meu a sărit imediat încercând să ne prindă pe mine și pe copil. Ne-am uitat unul la celălalt, apoi ne-am privit copilul, iar eu am izbucnit în lacrimi.

Amândouă eram bine. Din fericire, mai aveam puține trepte de coborât, astfel că impactul nu a fost unul foarte mare. Pericolul trecuse, dar eu nu depășisem încă momentul. Pentru cineva care se confruntă de când se știe cu anxietatea și de câțiva ani de zile cu un sentiment constant de îngrijorare că ceva rău s-ar putea întâmpla copiilor săi, ceea ce tocmai se întâmplase a fost un pic prea înfricoșător. Așa că am plâns îndelung, în timp ce prin mintea mea se derulau tot felul de scenarii care începeau cu „ce ar fi fost dacă”. Soțul meu mi-a oferit sprijin, m-a îndemnat să dorm și a făcut o treabă minunată, distrăgându-mă de la gândurile mele nesănătoase pentru restul zilei. Ceea ce ar fi putut declanșa în creierul o criză majoră de anxietate nu a făcut-o. În schimb, s-a întâmplat altceva!

În loc de o cădere nervoasă semnificativă, acel eveniment a declanșat multe momente de anxietate pentru o perioadă mai lungă de timp. Fiica mea are acum puțin peste 2 ani și nu a existat nicio zi de atunci în care să nu mă imaginez căzând pe acele scări cu ea în brațe. De fiecare dată când urc sau cobor acele scări, mă copleșesc scenariile negative care se derulează în capul meu. Mă gândesc ce ar fi fost dacă soțul meu nu ar fi fost vigilent în acea fracțiune de secundă să ne atenueze căderea. Sau ce ar fi fost dacă aș fi scăpat copilul din brațe și s-ar fi lovit mortal la cap. Dar în acele momente îmi amintesc că trebuie să fac o pauză și să-mi îndrept atenția către altceva. Și astfel gândurile negative nu capătă proporții suficient de mari cât să-mi compromită ziua si să-mi provoace un atac de panică. Dar sunt în continuare acolo.

Pentru că a fi o mamă cu anxietate înseamnă să vorbești în mod constant cu tine însăți despre cele mai rele scenarii care îți trec prin minte. Înseamnă că micile momente înfricoșătoare care ți s-au întâmplat ție și altora îți vor fi întipărite în creier pentru totdeauna și vor ieși la suprafață în mod constant.

Obișnuiam să cred că așa funcționează creierul fiecărei mame copleșită de responsabilitatea care vine la pachet atunci când aduci pe lume un copil. Dar, după ce am vorbit cu unele dintre prietenele mele mai puțin anxioase, mi-am dat seama că nu este așa. Ele nu se gândesc la urgențele de la școală în fiecare dimineață și nu le taie mâncarea copiilor lor mici în șapte mii de bucăți minuscule. Nu își imaginează accidente de mașină sau răpiri de pe stradă, în mijlocul zilei. Unele mame sunt capabile să fie logice în ceea ce privește siguranța copiilor lor și nu se lasă traumatizate de un accident cum a fost cel care mi s-a întâmplat mie, pe scări. Ele trec peste, nu redau acelasi scenariu la nesfârșit, imaginându-și finaluri care mai de care mai tragice.

Dar după o viață de anxietate, nouă ani de maternitate și multe ședințe de terapie, am realizat că nu pot controla gândurile care se derulează în capul meu, de cele mai multe ori, cu o viteză prea mare pentru a fi oprite. Ceea ce pot controla, însă, este răspunsul meu la acele gânduri. Pot alege să le alimentez toxicitatea - să le acord atenție și să le țin în preajmă, sau pot alege să le recunosc ca fiind gânduri anxioase și să trec peste. Cu pași mărunți încerc, în fiecare zi, să liniștesc aceste voci.

Așa că data viitoare când voi coborî scările și voi atinge a cincea treaptă, nu-mi voi imagina toate scenariile teribile care s-ar fi putut întâmpla. În schimb, îmi voi reaminti că aceasta este anxietatea mea care vorbește și voi alege să mă gândesc la altceva. La planurile de după-amiază, la vreme, la orice! Și poate că, după încă câțiva ani de practică, gândurile vor dispărea. Cel puțin așa sper!