Vecinii
Azi noapte fetiţa mea a adormit după ora 12.00 pentru că vecinii noştri
de sus, 3 studenţi plini de viaţă şi de nevoi de socializare, şi-au
umplut casa cu prieteni şi au tot discutat şi s-au "hăhăit" până târziu
în noapte. "Mami, nu pot să adorm de la atâta gălagie", a fost replica
Anyei care m-a pus pe gânduri. Legea asta anti-fumat iată că obligă mulţi dintre studenţi să petreacă week-end-urile acasă, unde pot să fumeze şi pot să împartă discuţiile lor foarte interesante şi interminabile cu vecinii lor. Probabil că trebuie să mă bucur că nu dau petreceri în fiecare noapte şi că nu sunt mari melomani. Însă clar îmi este că au ceva drame în viaţa lor, când se discută 2 ore numai despre Carmen care are o mare dezamăgire în dragoste. Le-aş fi dat ceva sfaturi de ajutor. Probabil că dacă aş fi strigat mai tare m-ar fi auzit. Astfel de detalii, evident, că nu le observam înainte de copil. Şi nici prin cap nu mi-ar fi trecut să bat la uşa vecinilor. Poate şi pentru că eram chiar noi acei studenţi cu drame în dragoste. Acum însă îmi potrivesc ceasul după duşul vecinei de lângă noi, pentru că după ce termină ea duşul pot să culc şi eu copilul şi bat regulat la uşa celor de sus. Pentru că accept discuţiile, dar nu şi muzică tare care să dea jucăriile de pluş ale copilului jos de pe raft. Totul până la jucăriile de pluş!
Programul de lucru
De multe ori, şi eu şi soţul meu ne întrebăm ceva ce cred că apare la un moment dat în viaţa oricărui părinte: ce făceam înainte să avem copil? Munceam şi iar munceam. Ajungeam acasă, mă trânteam în canapea şi lucram. Şi iarăşi lucram. Apoi ieşeam prin oraş sau ne uitam la un film, ne vedeam cu prietenii. Statul peste program la muncă era ceva normal. Acum în această privinţă nu mai pot face niciun compromis. La ora exactă trebuie să fiu acolo, la uşa clasei de la grădiniţă. Ajungând să am o adevărată fobie că nu voi ajunge la timp şi că traumatizez copilul. Şi să mai lucrez în plus de acasă ... imposibil în proporţie de 90%. Mai există momente când nu ai încotro, şi mai dai un email răzleţ, sau sesiuni de lucru numai după ce copilul adoarme. Nu că nu poţi lucra şi cu el lângă tine, dar nu mai vrei. Vrei să petreci timpul cu el, să vă plimbaţi, să vă jucaţi, să descoperi din nou lumea prin ochii lui.
Băile publice
Înainte să apară Anya nu aveam nici cea mai mică problemă cu băile publice. Poate şi pentru că nu prea călcam în ele, şi atunci când o făceam totul era rapid şi eficient. Acum, când copilul spune că vrea la baie şi suntem într-un loc public, prefer să spăl vasele după o nuntă sau să mă uit la Taraf TV o noapte întreagă, după ce am spălat vasele de la nuntă. Prima regulă când intrăm în toaletă este "Nu pui mâna pe nimic!". Biata copilă, ştie de fiecare dată când ajungem într-un astfel de loc teribil că trebuie să ţină mâinile sus. Apoi, dacă nu există o baie specială pentru persoane cu dizabilităţi, trebuie să căutăm cea mai curată cabină, să folosim 15 metri pătraţi de hârtie igienică să acoperim vasul de toaletă, astfel încât niciun milimetru de piele să nu îl atingă. Apoi vine partea cu spălatul mâinilor. Majoritatea băilor publice ... şi mă refer aici la 99.9% dintre ele, nu au chiuvete pentru copii sau măcar înălţătoare. Aşa că, există şansa ca un loc care nu are astfel de dotări la baie să fie evitat de mine pentru multă vreme. Iar acum, decizia de a merge într-un anume loc este influenţată şi de ce oferă baia acestuia.
Tusea
Anya a făcut vărsat de vânt. Aşa că sunt foooarte atentă ca să nu căpătăm vreo răceală, sistemul ei imunitar fiind acum foarte slăbit. Am ieşit la cumpărături şi, după ce am mers în zig-zag jumătate de magazin şi m-am uitat că am coşul încă gol, am realizat că eu, timp de 10 minute, nu am făcut altceva decât să ocolesc oamenii care tuşesc, îşi suflă nasul sau strănută. Am căpătat acel instinct de Mario săltăreţ care trebuie să ocolească bombele umane încărcate cu virusuri periculoase. Bineînţeles că înainte de copil nu îmi trecea prin cap să fac asta, putea să fie lângă mine un om care să îşi latre tusea cu hăulituri de lup şi tot nu m-aş fi sinchisit de pericol. Acum, oamenii care tuşesc sunt pentru mine adevărate mine pe lângă care trebuie să trec cu atenţie maximă să nu explodeze şi poţi face asta cu adevărat eficient numai după ani de antrenament în tabăra mamelor soldaţi.
Televizorul
Bietul televizor are numai un singur scop acum: desenele animate. Mai nou, ne uităm împreună şi la emisiuni cu animale şi curiozităţi din lumea ştiinţei sau a naturii. În rest ... ceea ce urmăream înainte: ştiri, seriale, orice emisiune care nu este destinată şi copiilor nu îşi mai are concretizare pe ecran. Şi nici nu simţim nevoia. Ştirile le urmărim oricum pe internet, iar serialele favorite devin ora de relaxare după ce copilul doarme, şi sunt urmărite de cele mai multe ori pe laptop. Televizorul a căpătat astfel valenţe diferite. De fapt, nu mică mi-a fost mirarea, când, rămasă singură câteva ore în casă în timp ce pregăteam punguţe cu cadouri pentru 8 martie, am deschis televizorul şi am vizionat indirect maratonul Miles în Spaţiu de pe Disney Junior. Am observat asta, abia când Anya a ajuns acasă şi m-a întrebat veselă: "Mami, şi tu te uiţi la Miles în Spaţiu?". Se pare că da.
Baloanele
Ce reprezintă, de fapt, baloanele? Nu am văzut ceva mai inutil vreodată. Înainte de copil, nu mă deranjau deloc. Erau ca apa sfinţită, nu făceau nici bine, nici rău. Acum, dacă cineva se apropie să îi ofere copilului un balon, indiferent că este cu heliu, pe băţ sau cu prinţese, mă imaginez cum i-l îndes pe gură şi îi iese prin partea dorsală, se sparge şi acel cineva zboară fâsâind spre lumi mai bune, unde nu există mame ca mine. Pentru că ştiu, ori că acel balon nu este gratis şi este extraordinar de scump (cum să dai peste 25 de lei pe un balon???), ori că urmează să avem o mică dramă cu privire la acel balon când va fi luat de vânt, se va sparge sau va zburătăci prin maşină şi mă va încurca la şofat. Aşa că, voi căuta un sticker pe care să îl ataşez de o bentiţă a fiicei mele pe care să scrie: "Dacă îmi oferiţi baloane, mami vă va transforma în unul!". Aveţi idee pe unde găsesc?
Şoferii
Oooh, câte aş avea de spus în această privinţă! Şoferii imprudenţi, maniaci şi lipsiţi de simţul conservării sunt, pe departe, cel mai des ucişi în scenariile mele demne de Final Destination. De cele mai multe ori le cade un copac pe maşină sau un meteorit îi dă la o parte din calea mea pentru todeauna. Prefer partea cu meteoritul care să îi zboare de pe şosea, ca să nu blocăm circulaţia. S-a întâmplat de multe ori să nu fiu lăsată, de mână fiind cu fiica mea, să traversez pe trecerea de pietoni. Sau să ne fie viaţa pusă în pericol de şoferi aiuriţi care fac greşeli majore în trafic. Acelea sunt momentele când mă umplu de adrenalină şi conştientizez că dacă ar păţi ceva copilul meu, chiar şi cel mai mic disconfort, să nu mai zic de vreo zgârietură, aş face moarte de om.
Am o mare, dar uriaşă, colosală şi impetuoasă problemă cu şoferii de pe dubele de la firmele de curierat. Să vă povestesc cum, luând-o pe Anya de la grădiniţă, mergem la trecerea de pietoni şi se întâmplă acel lucru pe care crezi că îl poţi evita sau prevede. Prima maşină opreşte, pun eu prima pasul pe trecere, lângă mine o altă mamă traversează şi ea de mână cu copilul, însă mai hotărâtă ca mine. Bineînţeles că din spate vine în viteză o maşină de curierat, care crede că prima maşină este oprită, nu că dă prioritate pietonilor, şi trece cu o viteză demnă de o lansare în spaţiu peste trecere. Nu pot să descriu teroarea mea şi a celeilalte mame, când am vazut cum duba trece milimetric pe lângă ea şi copil, îi zboară rucsacul din mână copilului şi îl dărâmă de la viteza mare pe spate. Să mai spun că şoferul nu a oprit? Dacă înainte de copil, reacţia mea ar fi fost una de "chill, nu s-a întâmplat nimic grav", acum am avut prezenţa de spirit să reţin numărul maşinii, să o ajut pe mama care avea un atac de panică cu copilul în braţe şi să adun rucsacul de pe jos, în acelaşi timp ţinând-o pe Anya de mână. În astfel de situaţii, înainte de copil, vinovatul ar fi scăpat nepedepsit, pentru că aş fi trecut cu vederea evenimentul. De data aceasta, am sunat la poliţie şi la firma de curierat. Şi, dacă l-aş fi întâlnit faţă în faţă pe acel cretin de om, l-aş şi făcut să nu se mai poată urca la volan niciodată. Probabil că din acest motiv nici nu a oprit. Se temea, pe bună dreptate, pentru viaţa lui.
Vorbele de duh
Atâta timp cât nu sunt vorbele duhului din Alladin, nu accept şi întrerup orice conversaţie (poate să fie şi cea a reginei Angliei cu Iisus), care are presărate cuvinte nelalocul lor pentru un copil. Am un radar aparte, care era complet inexistent înainte de copil, şi care este activat la putere maximă de fiecare dată când în jur este un copil, nu neapărat al meu. Sunt complet împotriva limbajului injurios sau inadecvat în prezenţa unui copil şi nu numai. Îmi pare că un om care foloseşte vorbe injurioase în loc de punctuaţie când vorbeşte este un om care nu are un vocabular prea bine dezvoltat şi nici nu ştie ce înseamnă respectul faţă de prezenţa altcuiva. Şi pot să aud de la o distanţă de zeci de metri, o conversaţie de acest gen, printre alte zeci de conversaţii. Copilul imită tot ce aude, şi, mi se ridică toţi nervii şi toate instinctele de momzilla când aud cuvinte de care ţi-e ruşine ca adult să la auzi, darămite să le auzi spuse în prezenţa unui copil. Şi nu îmi este teamă să admonestez persoanele care fac asta, aceleaşi persoane care, de multe ori, sunt oripilate când aud un copil spunând "mami, fac caca".
Prin urmare, multe se schimbă când apare pe lume copilul tău. Dorinţele, nevoile, limitele, stările de disconfort se schimbă şi, deşi rămâi oarecum aceeaşi persoană, cu o bază a personalităţii fixă, principiile tale de viaţă suferă ceva schimbări. Eu mă imaginez ca o construcţie lego, a cărei bază a fost construită de părinţii mei când am crescut, apoi modificată de anturajul meu, de şcoală şi de soţul meu, şi acum este ridicată mai sus şi mai temeinic de copilul meu, cu cele mai frumoase, mai stabile şi mai interesante piese. Fiecare părinte este o construcţie lego, care îşi poate schimba cu o singură piesă scopul sau înfăţişarea şi poate deveni o armă letală, un instrument educativ eficient sau un adevărat erou. Important este să acceptăm acele piese, să nu ne opunem lor, pentru a modela din noi părinţi responsabili. Pentru că eu una nu îmi doresc să calc mai târziu pe piese de lego distruse.
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Şef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
