Mama a murit și am devenit părinte pentru fratele meu de 6 ani. Nu a fost cea mai bună decizie…

„Mama mea mi-a spus mereu că nu este îngrijorată pentru mine. Atunci, mi se părea că aceasta este dovada faptului că sunt puternică. Mai târziu am înțeles că mesajul spunea, de fapt, „va trebui să te descurci cu toate, de una singură, pentru că nu ai încotro. Ești atât de bună la asta, încât o să duci mai mult decât ar trebui să duci”.

Când aveam 27 de ani, mama mea a murit din cauza unei operații estetice, pe care a făcut-o mai ieftină, în altă țară.

A trebuit să mă ocup de toate după ce ne-a părăsit, a trebuit să preiau eu toate responsabilitățile, iar asta nu a fost ușor. Cel mai greu a fost să mă ocup de fratele meu, Alex, care pe atunci avea 6 ani. 

Bunica mea mi-a spus că dacă nu mă descurc cu el, îl poate lua ea. Pe moment, m-a tentat să fac asta, dar într-un final l-am adoptat eu.

Mă simțeam responsabilă pentru el, dar și rudele și prietenii mei, inclusiv iubitul meu, m-au presat destul de mult cu întrebări de tipul „Dar o să îl iei, nu-i așa?”.

Da, l-am luat, dar uitându-mă în spate, nu a fost decizia potrivită nici pentru mine, nici pentru el.

Eu și fratele meu eram ca apa și uleiul, pur și simplu nu puteam să ajungem la un consens. Am încercat să facem terapie, să încercăm diferite activități împreună și nu numai, dar pur și simplu nu reușeam să creăm o conexiune.

După circa doi ani, soțul meu, cu care mă căsătorisem între timp, ca să am mai multe șanse să primesc custodia - m-a părăsit, iar eu am rămas acasă cu fratele meu și cu bebelușul nostru de 4 luni.

După doi ani, a murit și mătușa mea și a lăsat în urmă trei copii, dintre care doi minori. 

Am avut un fel de „deja-vu”, pentru că am primit, din nou, aceeași întrebare din partea rudelor mele. „O să-i iei la tine, nu-i așa?”.

„Nu”, le-am răspuns. Nu am vrut să mă încarc cu și mai multe responsabilități și cred că îmi datorez mie, în primul rând, să refuz ceva ce nu îmi doresc, indiferent de cât de frumos ar fi gestul, în teorie. 

Cu timpul, am început să mă prețuiesc mai mult și să nu-mi mai pun în cârcă responsabilități pe care nu le pot duce, indiferent de așteptările pe care le au ceilalți de la mine. 

După ce am petrecut 4 ani fiind mama fratelui meu, ne-am dat seama amândoi că i-ar fi mai bine locuind cu bunica lui și de doi ani, de când locuiește cu ea, e mult mai fericit, iar relația noastră și-a revenit la normal, pentru că suntem din nou frate și soră. 

Am făcut tot ce am putut pentru el și pentru oricine a fost nevoie, iar acum e timpul să fac lucruri și pentru mine”.