Era entuziasmată că urma să devină mamă
Aly Thayer era foarte fericită când a aflat că va deveni mamă. În toată perioada sarcinii și-a făcut planuri legate de copil, a cumpărat lucruri pentru acesta și aștepta cu nerăbdare momentul nașterii. Pentru „Love What Matters”, a povestit că:
„În ziua în care am aflat că voi deveni mamă știam că viața mea nu va mai fi la fel și eram foarte entuziasmată! Un bebeluș era pe drum! Wow. Eram onorată pentru că aveam șansa să port în pântecul meu o nouă viață. Luni de zile am cumpărat hăinuțe, am aranjat camera copilului, am meșterit cărți handmade pentru bebeluș, m-am uitat peste actele noastre și mă străduiam să celebrez cât de mult puteam venirea pe lume a fetiței mele.
Am intrat în travaliu pe 27 ianuarie 2018, la ora 20:00. Soțul meu m-a dus în grabă la spital. Eram foarte entuziasmați că, după 41 de săptămâni de sarcină, numai travaliul ne mai despărțea de clipa în care aveam să-i urăm „bun venit” fetiței noastre. După 20 de ore de travaliu dificil, pe 28 ianuarie 2018, la ora 16:39, venea pe lume prin cezariană de urgență micuța noastră Ella. Nașterea a fost o experiență mai dificilă decât mi-am imaginat însă în sfârșit s-a terminat totul și aveam această fetiță adorabilă...pe care nu o simțeam însă ca fiind a mea.”
Și-a dat seama că suferea de o depresie postpartum
În zilele ce au urmat după nașterea fetiței sale, Aly simțea că nu se putea conecta cu ea, îi era greu să-și gestioneze stările prin care trecea și era îngrozită că trebuia să rămână singură cu bebelușul. După ce a căutat informații pe internet, a realizat că se confrunta cu o depresie postpartum și că avea nevoie de sprijin medical, așa cum a precizat și în confesiunea pentru sursa citată:
„Am primit numeroase vizite. Toată lumea o admira și o lăuda pe Ella. Însă eu mă simțeam ca într-un labirint. Nu puteam încă să procesez experiența prin care trecuse corpul meu și faptul că urma să atârne pe umerii mei o mare responsabilitate. La trei zile de la naștere am fost externată, iar acasă a început iadul meu.
Nașterea nu s-a desfășurat așa cum sperasem. Alăptarea nu a mers nici ea așa cum planificasem. Nici realizarea conexiunii cu fiica mea nu se realiza așa cum mă așteptasem. Din punct de vedere emoțional, nu mă simțeam deloc așa cum speram. Și după trei săptămâni starea mea continua să se deterioreze. Simțeam că sunt captivă într-o „închisoare”, fără ca vreo rază de lumină sau de bucurie să poată pătrunde acolo.
La un moment dat, am început să caut pe Google informații precum: „Este normal să plângi tot timpul după ce naști?”, „Este normal să-ți urăști bebelușul” etc. Toate rezultatele căutării mă conduceau la aceeași concluzie: depresia postpartum. Am început să citesc diverse articole pe această temă, să mă uit pe liste cu simptome și mi-am zis: „Da! Asta mi se întâmplă și mie!”
Am simțit nevoia să-i spun mamei mele (care stătea cu noi în acea perioadă): „Cred că am depresie postpartum”. Am discutat despre asta și am hotărât că trebuia să vorbesc și cu medicul ginecolog când aveam următoarea programare. Nu mi-am imaginat că nu voi ajunge să realizez acest demers. A doua zi, mama mea urma să plece de la noi și am implorat-o să renunțe la această idee. Eram îngrozită când mă gândeam la ce i-aș fi putut face Ellei rămânând singură cu ea. Îmi era teamă de mine însămi.”
Și-a dorit ca fetița ei să moară
Pe fondul depresiei postpartum, mama a avut diverse gânduri negre, legate atât de sinuciderea ei, cât și de moartea Ellei. Văzând ce se întâmpla, soțul ei a dus-o la spital, unde a primit un tratament cu antidepresive și cu anxiolitice. Acestea nu dădeau rezultatele așteptate, Aly ajungând să se gândească obsesiv la faptul că fetița ei trebuia să moară. Pentru sursa citată anterior, nu s-a ferit să dezvăluie următoarele lucruri:
„A doua zi am ajuns la camera de gardă după ce îi mărturisisem soțului meu că mă gândeam la moartea Ellei și că voiam să mă sinucid. Acolo mi s-au prescris diverse medicamente pentru anxietate și pentru depresie. Deși acestea m-au ajutat cumva, nu pot spune că m-au „vindecat”. Dimpotrivă, lucrurile s-au agravat și au scăpat de sub control.
M-am trezit într-o dimineață însorită, pe 28 martie 2018. Imediat am regretat asta. Sufletul meu epuizat de lipsa de somn îmi șoptea parcă „De ce, Doamne? De ce nu m-Ai luat azi-noapte, așa cum Te-am rugat?” M-am forțat să mă dau jos din pat pentru a merge jos, unde copilul meu în vârstă de 8 săptămâni stătea cu mama mea. Pe măsură ce coboram fiecare treaptă, simțeam că mă scurgeam și îi vedeam pe bebeluș și pe mama dormind pe canapea. Brusc, am „înghețat”. M-am oprit. Mă blocasem. În sufletul meu era un glas care urla neîncetat „Doamne, dacă nu m-Ai luat pe mine, Ai putea cel puțin să-mi iei copilul?! Nici nu îl pot privi, Doamne. Îmi urăsc copilul!”
Confesiuni de mamă: Îmi uram copilul și am vrut să îl omor
Gândurile de suicid și sentimentele de vinovăție nu îi dădeau pace
Situația mamei nu se îndrepta, era chinuită de sentimentele de vinovăție pentru că dorise moartea copilului ei și, mai mult decât atât, ar fi vrut să moară ea însăși. Din ce în ce mai mult își dădea seama că o astfel de situație nu mai putea continua, după cum a dezvăluit pentru aceeași sursă:
„Își făceau loc și sentimentele de vinovăție. Eram o mamă groaznică. Cine ar fi putut să aibă asemenea gânduri față de propriul copil? Eu ar fi trebuit să fiu cea care o protejam, nu-i așa? În loc să fac asta, îmi doream să moară. Nu numai că îmi doream asta, dar mă rugam cu insistență ca Dumnezeu să-i ia cuiva. Ce era în neregulă cu mine? Eram dezgustată de mine însămi.
M-am dus la bucătărie. Acolo era și mama mea. M-am gândit să-mi fac un ceai, gândindu-mă că acesta m-ar fi putut ajuta. Încercam să-mi distrag cumva atenția de la realitate. M-am gândit „Dacă m-am trezit, poate că toate acele gânduri oribile vor dispărea. Sigur eram adormită și de aceea le-am avut. Îmi iubesc copilul. Cred...Sper... Of, de fapt cred că îl urăsc.”
Mama m-a întrebat „Cum ai dormit?” În timp ce stăteam pe podea cu cana de ceai în mână, am început să suspin. I-am spus mamei mele că nu am dormit întrucât nu mi-au dat pace gândurile care țineau de faptul că îmi doream mult să mor. Oh, nu...Oh, nu...O luam de la capăt. Cuțitele din bucătărie, medicamentele din dulapul meu, mașinile ce mergeau prin fața casei, bormașina, ciocanul din debara, toate reprezentau pentru mine arme. Îmi doream să fi putut ajunge la oricare dintre ele.
M-am dus până la urmă pe verandă, sperând că razele călduțe ale soarelui mă vor ajuta să simt altceva în afară de ură. Altceva în afară de sentimente de vinovăție. Altceva în afară de o tristețe foarte profundă.
„Doamne, Te rog să mă iei. Te implor. Ia-mă. Nu mai pot trăi astfel. Nu este vorba despre faptul că nu aș mai vrea să trăiesc...Dar nu mai pot să trăiesc așa. Aș vrea să trăiesc simțind doar dragoste pentru fiica mea, nu aș vrea să mă mai târăsc zi de zi, nu mai vreau să trăiesc în propria casă copleșită de gândurile că i-aș putea face vreun rău copilului meu. Trebuia să scap de aceste amenințări. Trebuia să mă îndepărtez de mine însămi. Eram o povară. Trebuia să iau această povară în propriile mâini. Dacă reușeam, lumea mea ar fi fost mai bună. Pur și simplu, nu mai puteam să trăiesc așa.”
A ajuns la spital din cauza depresiei postpartum
Pentru că starea ei se deteriora tot mai mult, Aly a fost internată în spital. Simțindu-se tot mai rău, și-a dorit iar să moară. Iată ce a mărturisit, în cadrul aceleiași confesiuni:
„Aveam nevoie de mai mult sprijin medical. Mama mea- care era speriată- l-a sunat pe soțul meu și i-a zis să plece de la serviciu ca să vină acasă. Când a ajuns, m-au „luat pe sus”, m-au pus în mașină și m-au dus la spital. Nu îmi doream asta, am început să-i implor să ne întoarcem acasă. Nu voiam să fiu considerată „nebună”...
Când am ajuns la spital, mi-au dat tranchilizante ca să dorm. După aceea mi s-a recomandat să stau câteva zile într-un centru specializat pentru afecțiuni mintale. Până în acea zi, nu mă gândisem niciodată că aș fi vrut să mă sinucid. Niciodată nu îmi dorisem atât de mult să mor. După ce au reușit să mă stabilizeze la spital, ne-am întors acasă cu un alt plan care ar fi trebuit să mă ajute să înving acea depresie groaznică.
A doua zi după ce mă întorsesem de la spital, mi-am dat seama că nimic nu mă ajuta. Mi-am dorit din nou să mor. Poate chiar mai mult decât altă dată. În acea noapte, m-am uitat în ochii soțului meu și i-am șoptit cu glas stins: „Am nevoie de Iisus Hristos”. Aveam nevoie să fiu cu El și îmi doream ca El să-mi arate calea spre vindecare pentru că nu mai rezistam, simțeam că nu mai puteam merge mai departe.”
A explicat cum a ieșit din depresie
Cea care a recunoscut că a avut momente în care și-a dorit să moară și în care a sperat că și copilul ei va muri a povestit ce a ajutat-o să treacă peste acest obstacol important. Și-a încheiat confesiunea astfel:
„Soțul meu a rugat-o pe mama lui să se roage pentru mine. Și-a întins mâinile peste mine în timp ce eu mă întinsesem pe podea, iar în acele momente am simțit cum Spiritul Sfânt m-a învăluit. Soacra mea începuse să se roage, iar eu am avut o viziune în care Iisus Hristos mi-a zis: „Aly, te văd și nu te voi lăsa așa.” Imediat am simțit că începeam să mă vindec. Și-au dat seama de asta atât soțul meu, cât și soacra mea. Nu mă ridicasem încă de pe jos și nu le-am spus nimic, însă ei știau că Dumnezeu mă vindecasem și începuseră să se roage ca să-I mulțumească.
Când m-am ridicat, mi-au dat-o pe Ella în brațe și a fost prima dată când am simțit că o iubesc. Ceea ce simțeam era dragostea maternă, pură. Știam că așa trebuia să fie. Asta înseamnă să fii mamă. Asta mi-am dorit să simt pentru ea, această dragoste nemărginită. Simțeam că atunci am devenit într-adevăr mamă. Știu că totul pare o nebunie. Însă vreau să vă spun ceva- este vorba despre o „nebunie” venită de la Dumnezeu, în cel mai bun mod posibil. Poate că modul în care m-am vindecat eu este total diferit de al tău, însă și tu poți avea parte de o experiență similară.
Abia atunci am început să mă simt cu adevărat bine. Nu știu ce se întâmplase, dar eram sigură că mă vindecasem și, mai mult decât atât, eram hotărâtă să scot la lumină diverse lucruri ce țineau de stările psihice din perioada postnatală, de tulburările de anxietate. Am început să fac eforturi pentru a pune bazele unei organizații care să aducă în prim-plan cele mai negre suferințe, poveștile celor care au supraviețuit și să creeze practic o comunitate pentru femeile care se confruntă cu depresia postpartum. Indiferent de ceea ce te-a ajutat să treci peste ea, fie că a fost vorba despre medicamente, fie că a fost vorba despre terapie sau despre credință...vreau să împărtășim toate aceste lucruri și să pot să ajut.
Mulțumesc Domnului pentru oamenii care au fost alături de mine în cele mai grele momente din perioada depresiei postpartum. Slavă Domnului că mama mea a avut ideea în acea zi să-i dea telefon soțului meu ca să vină de la serviciu. Sunt recunoscătoare pentru că i-am avut alături de mine pe cei mai importanți doi oameni din viața mea în perioada în care abia mai puteam face un pas. Sunt recunoscătoare că sunt încă aici și că am scăpat de depresia postpartum. Sunt recunoscătoare pentru că acum pot să-mi dau seama cât de binecuvântată sunt pentru că o am pe fetița mea. Și, mai presus de toate, sunt recunoscătoare pentru ajutorul divin de care am avut parte în cea mai neagră perioadă a vieții mele.”
View this post on Instagram
Surse foto: instagram.com/aly_thayer/
Surse articol: Traducere și adaptarea după materialul scris de Aly Thayer pentru „Love What Matters”
Urmareste-ne pe Google News
