De ce i-am spus fiicei mele de 10 ani despre avortul meu

„Am vrut să o lămuresc ce reprezintă de fapt avortul”

Jemima Lewis este mama unei fetițe de 10 ani și a relatat, pentru „The Telegraph”, de ce i-a mărturisit acesteia că a trecut printr-un avort:

„Acum câteva luni, fără a avea vreun motiv anume, fiica mea în vârstă de 10 ani a spus: „Dacă aș cunoaște vreo femeie care a făcut un avort, nu aș vorbi niciodată cu ea, întrucât este un păcat să omori bebeluși.”

Auzind-o, primul gând pe care l-am avut a fost: „Iată o concepție mai degrabă ciudată, americană, de a te raporta la așa ceva.” Sunt sigură că la vârsta fiicei mele nici nu știam ce înseamnă un avort și, mai mult decât atât, nu îmi puteam exprima părerea pe acest subiect. Sinceră să fiu, să vrei să îți susții ferm punctul de vedere în legătură cu așa ceva nu mi se pare deloc o atitudine britanică, indiferent de vârsta pe care o ai. De fapt, reprezintă unul dintre lucrurile la care noi, britanicii, ne pricepem bine: refuzăm să intrăm într-o dezbatere politică asupra unei probleme atât de personale.

Dar copiii mei, la fel ca majoritatea copiilor din zilele de astăzi, sunt mai degrabă înclinați către cultura americană decât spre cea britanică. Într-o oarecare măsură, tot uitându-se la filmulețe de pe YouTube cu trucuri de modă și de machiaj, cred că fiica mea a fost prinsă în meandrele din cazul „Roe vs. Wade”. De aceea, am considerat că una dintre cele mai potrivite metode ca să o eliberez de acestea era să-i spun adevărul.

„Am făcut un avort”, i-am mărturisit. Eram la o plimbare prin parc și am luat-o de mânuță, în timp ce mă privea uimită. I-am zis că rămăsesem însărcinată când eram foarte tânără și avusesem o relație cu un băiat cu care nu doream să rămân și nici el nu voia să mai fie alături de mine. „A fost tare greu”, i-am explicat, „m-am simțit vinovată timp de mulți ani că nu am păstrat bebelușul. Dar dacă nu aș fi avortat, viața mea ar fi fost mult mai rea. Spre exemplu, nu aș fi putut să te am pe tine.”

Știu că am apelat la un truc „ieftin”, explicându-i că dacă nu aș fi făcut avortul ea nu ar mai fi existat. Dar am vrut să o lămuresc ce înseamnă de fapt să avortezi: nu este ceva care ține de moralitatea unei persoane, ci o decizie pe care oricine- inclusiv mama ei- o poate lua. Această decizie are puterea de a influența atât viața unei femei, cât și viața altor persoane din preajma ei.

După ce am stat de vorbă cu ea, a dat fuga la frații ei, care au venit la mine și m-au asaltat cu întrebări. M-au întrebat cum se face un avort, dacă am fost trează, ce am simțit după. Am răspuns cât de sincer am putut, fără să dau detalii macabre, iar ei au căzut pe gânduri, încercând „să digere” faptul că am avut o viață despre care nu au știut nimic până atunci. M-a bucurat că și băieții mei au fost curioși să afle detalii- cred că subiectul nu este doar pentru fete.

Sper că sinceritatea mea a dat rezultate. Copiii mei trăiesc într-o lume polarizată, în care pentru orice lucru se despică firul în patru și se dezbat probleme într-un limbaj dominat de meme, de gif-uri și de like-uri. Dacă aș putea să-i învăț un lucru cu adevărat util, ar fi să reziste presiunii ideologiei: să apeleze la empatie și la nuanțe pentru a înțelege lucrurile din jurul lor. 

Într-o zi, poate unul dintre copiii mei va avea de-a face cu o sarcină nedorită. Sunt norocoși să trăiască într-o țară în care avortul nu este văzut ca o „problemă”, ci ca un eveniment nefericit din viață.”

„Fiica mea adolescentă a dat ochii peste cap când i-am promis susținerea și compasiunea mea necondiționate”

Tot într-o intervenție pentru sursa citată, Judith Woods, care a devenit mamă datorită fertilizării in vitro, a precizat că le-a asigurat pe cele două fiice de sprijinul ei în orice problemă, inclusiv dacă ar fi vorba despre o sarcină neplanificată:

„Pentru unele femei, un embrion nu este altceva decât o grupare de celule. Eu voi avea însă întotdeauna un alt punct de vedere; am devenit mamă numai pentru că am făcut mai multe tratamente de fertilizare in vitro. 

Înainte de transferul de embrioni, am avut posibilitatea să văd, printr-un microscop performant, celulele mărunte care aveau să devină fiicele mele.

Am înțeles însă că drumul meu spre a deveni mamă a fost cu totul diferit de al altor femei. Copiii pe care i-am pierdut- prin avorturi spontane- au fost gemeni- au fost valoroși pentru mine. 

Nu toate femeile au șansa de a se simți binecuvântate când văd cele două liniuțe albastre pe un test de sarcină. Nu oricine are posibilitatea de a plânge de bucurie și de a simți o ușurare enormă odată ce află că va avea un copil. 

Pentru mine, avorturile sunt lucruri foarte triste- dar pentru alte femei nu sunt la fel de îngrozitoare precum alternativele. Ce drept am eu să judec?

În adâncul sufletului meu, bănuiesc că poziția mea este mai degrabă ipocrită: da, o femeie ar trebui să aibă drept la avort numai ca să se simtă vinovată toată viața pentru ceea ce a făcut. 

La fel ca multe alte aspecte din viața modernă, avortul reprezintă totul sau nimic, o dezbatere în alb și negru. Fie ești împotriva lui sau îl susții, fie ești pentru susținerea libertății femeii în ceea ce privește drepturile care țin de reproducere, fie încerci să nu ții cont de ele. Personal, simt că mă aflu într-o zonă gri, incomodă, marcată de puncte de vedere comune, de nedumeriri și de angoase; oare toate acestea chiar sunt necesare? Oare sunt atât de rele?

Irlandezilor catolici, așa cum sunt și eu, li s-a inoculat ideea potrivit căreia avortul era ceva greșit; cea care a săvârșit păcatul era condamnată și lăsată să ardă în focurile iadului. De aceea, nu era de mirare că tinerele irlandeze fugeau în Anglia ca să avorteze și să le scutească pe familiile lor de rușine și de respingerea celor din jur. A fost ceva inuman de la început până la sfârșit. 

Ulterior, în anul 2018, irlandezii au votat în proporție de 66,4%, într-un referendum, pentru a se renunța la interzicerea avortului. Am simțit că a fost un lucru corect, ceva progresist, care trebuia făcut. Triumful de atunci îți rupea inima. Dar viața reală este mult mai complexă decât o victorie sau o înfrângere.  

Fiica mea cea mare 20 de ani acum. Au trecut demult acele discuții lungi despre contracepție, pe care adolescența le impune. Tot ce am vrut să o învăț a fost că nu există lucru pe care să nu mi-l poată spune, că nicio situație nu este de nerezolvat cu sprijinul mamei ei.  

Cealaltă fiică a mea, în vârstă de 13 ani, și-a dat ochii peste cap când i-am spus că sprijinul și compasiunea mea sunt necondiționate. Mamele sunt cele care dau viață. După aceea, tot ce au de făcut este să stea deoparte și să ofere dragoste.”

„Conversația pe care am avut cu fiicele mele m-a făcut să mă simt mai degrabă inutil”

Nu doar mamele se străduiesc să abordeze cu fetele lor tema avortului. Astfel, tații se străduiesc și ei să aducă lămuriri pe acest subiect. Un exemplu este și Stephen Armstrong, un tată care și-a crescut singur cele două fete. Iată ce a povestit acesta pentru sursa citată anterior:

„Prima dată când am simțit nevoia să vorbesc cu fetele mele despre sex a fost când maceratorul toaletei se stricase. „Am nevoie de acestea și de brichete”, a spus meșterul care a reușit să „pescuiască” un prezervativ folosit din dispozitivul care face posibilă tragerea apei la toaletă. „Acestea rămân blocate când se trage apa.”  

Am văzut partea bună a lucrurilor, întrucât fiicele mele- de 19 ani și de 17 ani la acea vreme- practicau sexul protejat. Partea rea era că, într-adevăr, prezervativele se pot rupe. 

Întrucât sunt tată singur, conversația pe care am avut-o cu fiicele mele a fost ciudată. „Te rog să taci, tată”, mi-a spus Tess, fiica mea de 17 ani. „Pur și simplu... e oribil”. Am fost nevoită să o opresc pe cealaltă fiică a mea, Rosa, să iasă din acea cameră. „Știți ce înseamnă un avort? le-am întrebat eu, în timp ce erau furioase și nici măcar nu mă priveau. „Este important să știți.” „Este bine să aflăm toate acestea, dar nu de la tatăl nostru”, mi-a răspuns Rosa. 

S-a dovedit că fetele știau despre metodele de contracepție: știau că există o pastilă și că ulterior se putea recurge la o procedură medicală. „Acum te rugăm să taci”. Rosa avea o prietenă care trecuse printr-un avort- deși a fost ceva surprinzător,  nu a vrut să discute cu mine despre asta. 

„În regulă”, am zis eu. „Cum ați proceda dacă ați fi însărcinate?” „M-aș duce la medic”, a răspuns Tess.

Amintindu-mi de prietenul meu Phil, care îmi ceruse să îl împrumut cu 500 de lire pentru a rezolva problema provocată de ruperea prezervativului, le-am întrebat: „Știți cât costă un avort? De unde faceți rost de bani?” 

Inițial, Rosa mi-a spus, holbându-se la mine: „Credeam că este gratuit.”

Atunci am început să caut pe Google: „avort Marea Britanie”. „Nu, ia stați puțin...” „Da, așa este, este gratuit, poate fi făcut în cadrul sistemului național de sănătate.” „Vezi?” Tess a răsuflat ușurată.

„Și atunci de ce Phil mi-a cerut să-l împrumut cu 500 de lire?”

„Probabil că lucrurile s-au mai schimbat de când nu ai mai întreținut tu relații sexuale”, mi-a răspuns Rosa. 

Este greu să spun cum m-a făcut să mă simt acea conversație- în afară de faptul că m-am simțit oarecum inutil. Desigur, nu îmi doresc ca fiicele mele să ajungă vreodată în situația de a face un avort. Am avut amice care au recurs la așa ceva, îmi amintesc de o colegă de la facultate, pe care am încercat să o consolez timp de trei ani. Mă simt însă ușurat pentru că ele iau în serios problema aceasta, că înțeleg faptul că impactul ei emoțional este la fel de important ca realizarea procedurii medicale propriu-zise și nu cred că libertatea lor, din acest punct de vedere, este amenințată de intervenția statului...”