Povestea unei mame aflată la al doilea copil
La aproape două luni de la nașterea fiicei mele Ioana, mi-am acordat câteva clipe de răgaz pentru a reflecta ce înseamnă cu adevărat să fii mamă a doi copii. Recunosc că am considerat că viața mea se va transforma într-un haos, cam la fel cum s-a întâmplat când a venit pe lume primul copil, Albert, în urmă cu doi ani.
De data aceasta însă, în pofida unui copil extrem de activ, lucrurile au devenit mai ușoare, fără niciun efort. Cred că în mare parte este vorba despre faptul că viețile noastre se învârt (într-o anumită măsură) în jurul unui program, de ceea ce îi place și ce nu îi place unui copil mic. Nu pare așa mare efort să adaugi o altă persoană în această treabă și să o cari după tine.
Eram deja privați de somn și plini de răni de război, în acel mod special în care sunt părinții de copii mici, așa că de ce să nu ne bucurăm de această călătorie nebunească?
Sunt absolut convinsă că aceste sentimente de relaxare se vor estompa și vor dispărea, la fel cum s-a întâmplat și prima dată. Vom avea de-a face cu erupția dentară și probleme cu somnul, tantrumuri și julituri, pierderea răbdării, dar și a jucăriilor preferate. Acestea sunt niște chestii inevitabile și fac parte din natura atât de glorioasă și totuși atât de dificilă a vieții de părinte.
Uneori mi-aș dori să avem un timp nelimitat, în același timp unele zile par să nu se sfârșească când mă uit la limbile ceasului care stau pe loc, număr minutele până la ora de culcare. Însă în ansamblu, am fost plăcut surprinsă de ușurința cu care am reușit să trecem la o familie formată din patru membri, clar mult mai ușor digerabilă decât trecerea prin care am trecut la o familie de trei, când prima lună de proaspătă mamă mi-am șters-o din memorie într-un gest de autoconservare.
Cu excepția recuperării după naștere, care a fost extraordinar de ușoară (la fel cum mi-a promis chiar mama mea), viețile noastre au părut să continue pe același făgaș normal, fără să iasă din comun, prin comparație cu explozia nucleară de care am avut parte prima dată.
Trebuie să vorbesc și despre una dintre cele mai mari temeri ale mele când am născut-o pe numărul doi, cum o numim în mod drăgăstos. Am avut parte de o relație atât de minunată cu Albert, încât mi-a fost frică că o voi tulbura. Mi-am spus că nu aș putea sub nicio formă să fac față unei alte ființe mici care ne-ar fi intrat în viață. Indiferent câte încurajări mi-am făcut mie însămi, în subconștient am crezut că nu vom face față și că mica noastră familie, atât de minunată, va fi distrusă pentru totdeauna. Fără vreo șansă de recuperare.
Pot să spun fericită de-acum că nu a fost cazul. Fiul meu oscilează între bucurie față de sora sa mai mică, completată cu pupici plini de entuziasm și ignorarea ei completă și preocuparea cu propriile treburi. Mie îmi convin ambele variante.
Cea mai mare dereglare până acum a început în a doua lună de viață a Ioanei. Mediul pediatru ne-a avertizat că acesta este adeseori punctul de cotitură în comportamentul fraților mai mari și, ca un făcut, fiul meu a început să își manifeste opoziția, frustrarea și crizele de tantrum. Albert a fost mereu un copil ca la carte, cu bune și cu rele, așa că ar fi trebuit să mă aștept să se conformeze și acestui prag din dezvoltare. A fost o combinație între dificil și înnebunitor să asist la modul cum băiețelul nostru atât de dulce și cooperant se luptă să urmeze indicațiile noastre, să vorbească frumos și să se confrunte cu diverse mici dezamăgiri uzuale. Din fericire am depășit această etapă cu un tratament intensiv și ferm de disciplină, însă plină de afecțiune, precum și cu abilitatea de a face echipă cu soțul când unul dintre noi se simțea părăsit de răbdare. Fac o paranteză, ca să înțelegeți, măcar în parte, cu ce am avut de-a face: poate cineva să își păstreze calmul timp de 45 de minute în vreme ce încearcă să convingă un copil sfidător să strângă câteva cuburi ca să mergem odată în parc?
În cele mai dificile momente cu care am avut de-a face am încercat să ne amintim că i-am dat peste cap mica sa lume în același mod în care și a noastră s-a dat peste cap, în moduri frumoase dar dificile, atunci când el a venit pe lume și cu siguranță am trăit niște sentimente care se poate să fi ieșit la iveală în moduri nepotrivite, așa că era îndreptățit să facă același lucru. Bineînțeles că am supraviețuit, iar el și-a revenit la vechiul comportament după câteva săptămâni provocatoare.
Nu este ușor să fii mamă a doi copii, dar este mult mai bine decât mi-am imaginat. Am realizat cât de ușor ne lăsăm cele mai negre temeri să ne acapareze și ne împiedică să ne bucurăm de ceea ce este real și prezent. Atunci când văd o mamă gravidă pe punctul de a-și mări familia pentru a include un al doilea copil vreau să îi spun: ține-te tare, mămico! Totul va fi bine. Te vei descurca.
Știu că ne mai așteaptă încă multe alte greutăți. Nu pretind că am toate răspunsurile. Dar sunt ușurată și recunoscătoare să descopăr, în acest capitol pe care l-am derulat, că viața este frumoasă.
Citește și: 10 lucruri pe care nu ți le spune nimeni despre al doilea copil
Adaptare după o poveste scrisă de Danielle Leeds Kim pentru https://www.mother.ly