Nu rare sunt ocaziile în care cunoști două persoane cu care te înțelegi perfect, pe care le simpatizezi, le respecți și a căror companie o apreciezi, până în acel moment în care devin părinți. Iar micuțul sau micuța lor pare, și nu doar în ochii tăi, un mic monstruleț râzgâiat pe care ți-e greu să îl accepți, respectiv un adolescent plin de sine, cu o aroganță ce pare fără limite. Nu-ți imaginai niciodată că doi oameni atât de educați și cu principii bine stabilite ar putea da naștere și ar crește un asemenea copil... Fie că vorbește urât, este obraznic, intră în criză de tantrum de la orice nimic (sau toate la un loc), pur și simplu este greu de suportat...de orice ființă umană normală. Sau, poate fi vorba doar de o senzație generală pe care o experimentezi când îl întâlnești, aceea că nu-ți este deloc pe plac. Deși acest adevăr este incontestabil, tu te simți totuși extrem de prost și nu ți-ai dori ca acest „impediment" să strice relația cu prietenii tăi. Mai ales dacă tu observi destul de clar ce este greșit la comportamentul copilului respectiv, însă nu ai putea interveni să oferi sfaturi pentru că, vorba aceea, fiecare cioară își laudă puiul.
Articolul următor a fost realizat prin amabilitatea doamnei Daniela Nicoleta Dumitrescu, Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, Formator Metoda ESPERE®, Webmaster: www.jacques-salome.ro, www.danieladumitrescu.blogspot.com:
1. În ce mod trebuie să se comporte un părinte când nu poate tolera copilul unui prieten?
Aici apare deja o primă confuzie: nu copilul este ceea ce nu suportă, ci comportametul acestuia. Mai mult, cu siguranţă că nu toate comportamentele ale acelui copil sunt intolerabile, ci câteva comportamente specifice, care însă capătă o conotaţie exagerată, fiind generalizate la nivelul întregului copil. Este ca şi cum judecăm, etichetăm o persoană după un singur comportament.
Aşa că, încă de la început trebuie să înţelegem că ceea ce ne deranjează nu este ceva general, ci ceva destul de concret. Spre exemplu, mă deranjează că acest copil ţipă - asta nu înseamnă că mă deranjează tot copilul, ci un comportament izolat. În măsura în care conştientizăm ce din comportamentul acelui copil ne deranjează, ar fi bine să căutăm în noi înşine răspunsul. Ceea ce nu suportăm este ceva ce atinge o zonă de vulerabilitate personală, care provoacă suferinţă. Cu alte cuvinte, nu suportăm de fapt suferinţa pe care o resimţim atunci când celălalt are un comportament care ne agaţă, care ne activează ceva dureros din noi înşine.
Mergând pe varianta de mai sus, pot să descopăr că atunci când acest copil ţipă, atinge în mine, spre exemplu, momentele când mama ţipa la mine şi mă simţeam devalorizată, umilită, nedreptăţită. Această amintire din mine, reactivată de comportamentul de ţipat, poate să fie atât de puternică încât să-mi creeze un puternic sentiment de furie, angoasă, ajungând poate şi la un atac de panică, ceea ce mă va face să afirm: "Acest copil este groaznic! Nu-l suport!" Dar, de fapt, nu suport propria suferinţă!
Totuşi, aş distinge două situaţii: dacă vorbim despre părinţi care nu tolerează copiii altor părinţi (care pot fi şi prieteni) sau dacă vorbim despre adulţi care nu au exersat şi rolul parental. Teoretic, un părinte ar putea să înţeleagă mai uşor manifestările unui copil, pentru că se presupune că are acelaşi tip de experienţă, faţă de un adult care nu are copii. Din păcate, se creează între părinţi un fel de competiţie, fiecare crezând că excelează în rolul parental prin ceea ce este, face, spune copilul său: "Vai, dar eu nu aş suporta ca propriul meu copil să facă în halul ăsta! Eu ştiu cum să-l pun la punct!" Sigur că influenţa parentală este indiscutabilă, dar copilul acela există ca individualitate unică, având propriile conţinuturi, propriile achiziţii, propriul drum. Un copil nu este doar un produs parental, el are şi propria contribuţie la sinele său.
Un adult care însă nu are copii şi care nu a avut şansa de a interacţiona cu prichindei poate să fie sub imperiul unor prejudecăţi, convingeri, mituri legate de copii şi de educaţia acestora, aşa că poate avea atitudini nepotrivite contextual.
Şi într-un caz şi în celălalt, reamintesc faptul că intolerabilitatea nu are nimic de-a face cu celălalt, ci doar cu propria persoană. Mecanismul de descoperire a rănilor interioare este însă destul de subtil şi probabil greu de conştientizat pentru cineva care nu are exerciţiul autoreflexiei. Uneori, se recomandă ca însoţirea acestui demers să fie ghidată de un psihoterapeut.
2. Ce probleme pot apărea în acest tip de situații (atât pentru părinții implicați, cât și pentru copii)?
Un adult care nu suportă ceva va avea adesea o reacţie exgerată, indiferent dacă este părinte sau nu. Aşa că riscul ca acest adult să se manifeste disproporţional faţă de un copil sau faţă de părinţii acestuia este destul de mare. Dintr-o dată vedem cum se pun bazele unui posibil conflict, care poate căpăta amploare dacă părţile implicate se vor inflama.
Copilul poate asista sau poate fi chiar victima unei avalanşe de comportamente mai mult sau mai puţin agresive şi evident că nu va înţelege mare lucru din ce se întâmplă. De asemenea, dacă sunt prieteni, există riscul ca relaţia de prietenie să fie provocată de aceste diferende.
Nu sunt adepta evitării, în sensul în care evitarea nu face decât să amâne confruntarea, iar această amânare poate să fie cumulativă, în aşa fel încât în momentul confruntării să avem de-a face cu o adevărată explozie incontrolabilă.
Dacă însă copilul este preşcolar sau chiar mai mic, se impune o intervenţie comportamentală, nu raţională sau explicativă. Remarc adesea greşeala în care părinţii susţin adevărate discursuri logice, cu argumente alambicate unor copii de 2 ani, care au încă creierul în dezvoltare şi abia pricep 50% din limbaj. Poţi să susţii un discurs logic unui copil care are deje achiziţionat limbajul, care la rândul lui poate sesiza relaţii de tip cauză-efect, adică undeva spre 6-7 ani. Intervenţie comportamentală înseamnă spre exemplu, să ignori comportamentele care cer atenţie, să apreciezi comportamentele dezirabile, să implici copilul într-o acţiune nouă etc.
3. Ce sfaturi aveți în acest sens pentru părinți?
În primul rând să încerce să înţeleagă comportamentul copilului, ce se întâmplă cu acesta de reacţionează atât de disfuncţional. Să observe când apare comportamentul, dacă au mai fost astfel de reacţii şi în alte ocazii, ce s-a întâmplat înainte ca el să apară, cum s-a finalizat, ce l-a ajutat pe copil să se liniştească etc.
Revenind însă la ideea anterioară, accentuez faptul că fiecare dintre partenerii acestei relaţii de prietenie trebuie să vadă ce anume atinge în ei, cum întreţin ei mecanismul, care sunt factorii declanşatori şi mai ales care sunt consecinţele acelui comportament. Fără această comprehensiune comportamentală va fi dificil de depăşit un astfel de moment.
Eu întotdeauna spun că niciun comportament al copilului nu este gratuit. El încearcă să spună ceva suficient de important, de puternic încât să aleagă această formă intensă de exprimare. Adultului îi revine responabilitatea de a înţelege, pentru că dispune de mijloacele cognitive necesare. Copilul este limitat de propria sa evoluţie biologică, aşa că se va manifesta cu ceea ce are la dispoziţie din punct de vedere psiho-emoţional.
Pe de altă parte, se ştie faptul că cei mici au această capacitate extraordinară de a atinge zonele de vulnerabilitate ale adulţilor şi în special ale părinţilor.
Citește și: Top 5 parinti pe care nu ii suport
Mulțumim doamnei Daniela Nicoleta Dumitrescu pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.
Urmareste-ne pe Google News
