A explicat de ce nu a avut copii în tinerețe
Ajunsă la 54 de ani, mama a doi copii a explicat de ce nu a hotărât să aibă copii în jurul vârstei de 30 de ani. Argumente în acest sens se regăsesc în confesiunea ei, apărută în „The New York Times”:
„Prima dată când cineva a crezut că sunt bunica propriului meu copil a fost într-un aeroport, când o fugăream pe fetița mea de 2 ani pentru a prinde un zbor. Cumpărasem o sticlă cu apă; copilul meu avea un tantrum. L-am pus jos pentru a se calma și pentru a putea să fac cumpărături în liniște. O vânzătoare a venit la mine și, cu un zâmbet prietenos, mi-a zis: „Nepoții pot fi o pacoste, asta este clar. Eu am patru!”
I-am zâmbit și eu și i-am răspuns: „Așa este, sunt o pacoste!” După aceea m-am îndreptat către fiica mea, care își arcuia spatele și repeta neîncetat „Nu!”, în timp ce plecam de acolo. Am fost convinsă că acea confuzie în legătură cu relația cu copilul meu era ceva cu care mă voi întâlni mereu. Este doar una dintre consecințele faptului de a avea primul copil la 45 de ani și pe cel de-al doilea la 49.
Poți să fii bunică de la 30 de ani, dar faptul că persoanele din jur mă vedeau cu copii mici mă făceau să par mai tânără în ochii lor. Nu pot să spun ce înseamnă să fii o mamă tânără pentru că nu am trecut prin această experiență. De altfel, nu am luat serios în calcul ideea de a deveni mamă până în jurul vârstei de 30 de ani. Am avut privilegiul să am parte de mijloace de contracepție și de avort. Timpul pe care l-am petrecut fără copii mi-a oferit răgazul să mă concentrez asupra a ceea ce îmi doream atunci: obținerea doctoratului, să călătoresc și să am turnee ca muzician.”
S-a confruntat cu un cancer la sân
Pe când avea 35 de ani, a fost diagnosticată cu cancer la sân și a făcut radioterapie. În același timp, s-a confruntat cu depresia și cu dependența de alcool, așa cum reiese și din sursa citată:
„Planurile mele de a avea un copil alături de partenera mea de atunci au fost brusc întrerupte când aveam 35 de ani și am fost diagnosticată cu cancer la sân. Faptul că am avut un tip de cancer care nu doare, cu excepția momentului în care treci printr-o extirpare, a avut un anumit impact pentru mine... M-a făcut să mă gândesc la faptul că voi putea trăi suficient cât să cresc un copil într-un parteneriat plin de dragoste.
În acea perioadă depindeam de asigurarea de sănătate a partenerei mele pentru a urma tratamentul și nu mă temeam că aș fi putut să-mi pierd viața; aș fi putut rămâne în continuare alături de ea ca să-mi păstrez asigurarea, lăsând-o să renunțe să se distreze, consumând alcool ca să pot dormi și pretinzând apoi că m-am odihnit bine. În loc să reușesc să trăiesc din plin fiecare clipă, eram doar o biată luptătoare cu cancerul.
Dependența mea de alcool a devenit tot mai mare, iar familia și prietenii încercau să mă scoată dintr-o depresie profundă. De fapt, în spatele dorințele mele de a bea se afla următorul mesaj: „Uite-mă cum sufăr! Privește-mă!” Dar nimeni nu putea să-mi vadă cancerul, slăbiciunea fizică și faptul că eram dependentă de alcool era văzut ca o decădere morală.
Am trecut prin radioterapie și timp de 5 ani am luat medicamente ce blochează producția de estrogen pentru prevenirea unei recidive. La vârsta de 40 ani eram în remisie și renunțasem la alcool.”
A rămas însărcinată cu ajutorul donării de ovocite
Ca să rămână însărcinată, a apelat la inseminare și la două încercări de fertilizare in vitro. Sarcina a fost posibilă cu ajutorul ovocitelor donate:
„Copiii mei s-au născut în cadrul unui parteneriat pe care am fost foarte norocoasă să îl am, alături de un bărbat cu care împart dorința de a avea o familie. Încă de la a treia noastră întâlnire, când aveam 41 de ani, ne-am promis că vom avea copii. Realitatea este însă că între 41 și 42 de ani fertilitatea unei femei se diminuează semnificativ.
Plini de optimism, ne-am început programul pentru fertilitate cu ajutorul inseminării intauterine. După ce am avut un eșec, ne-am îndreptat rapid către fertilizarea in vitro, sperând că voi avea parte de un miracol. Nu a fost însă așa. Având două încercări eșuate, am apelat până la urmă la ovocitele unei persoane mai tinere, procedură numită în mod eronat „donare”.
A explicat cum a transformat-o faptul că a devenit mamă
Cea care a născut primul copil la vârsta de 45 de ani nu a ezitat să vorbească despre schimbările prin care a trecut după ce a devenit mamă. Ea a explicat că acestea țin atât de relațiile cu ceilalți, cât și de modul în care se raportează la ea însăși. Iată ce a povestit, potrivit sursei citate anterior:
„Având 54 de ani și fiind mama a doi copii mici, pot spune că am devenit mai tolerantă și mai răbdătoare atât cu slăbiciunile mele, cât și cu cele ale celor din jur- este o trăsătură utilă pentru mine ca persoană, dar și ca mamă. Nu îmi mai pasă atât de mult de ceea ce cred ceilalți despre mine, dar țin mult cont de opiniile și de nevoile familiei mele. Mă concentrez asupra a tot ceea ce ține de menținerea sănătății și a stării de bine; nu prea mai am timp pentru mine, dar cel pe care îl am îl valorific foarte mult.
Știu că persoanele din jur mă judecă pentru stilul meu de parenting pe baza propriilor convingeri. Iar pe cei care mă judecă pentru că alegerea mea de a fi o mamă în vârstă nu este corectă față de copiii mei, care vor rămâne orfani, îi rog să se uite la acele familii în care copiii au rămas fără părinți din cauza unor conflicte profunde, a dependențelor sau a unor situații tragice.
Faptul că am devenit mamă m-a ajutat să am legături cu alte mame, mai tinere. Acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu cât sunt cadru didactic într-o școală de stat și intru des în contact cu mame foarte tinere. În calitate de profesor, mă străduiesc să le fac să înțeleagă că munca lor de mame este foarte valoroasă și vreau să le conving că le observ eforturile, că le observ pe ele. Poate că această identificare este similară atitudinii pe care a avut-o față de mine vânzătoarea din magazinul din aeroport. Uneori, când dezvălui această întâmplare, prietenii cred că ar fi trebuit să mă înfurii din cauza comentariului auzit. „Cât de nepoliticos!”, mi-au spus ei. Cu alte ocazii, mă încurajează spunându-mi că nu arăt deloc ca o bunică. Până la urmă, cum ar trebui să arate o bunică?
Am început să înțeleg incidentul de la aeroport din perspectiva drumului pe care mi l-am ales: experiențele mele vor fi asumate, dar nu vor fi văzute, nu vor fi cunoscute. Pe drumul meu am posibilitatea să mă întâlnesc cu empatia și cu formarea unor legături. De altfel, comentariile vânzătoarei le sugerau celorlalți din magazin (deranjați probabil de țipetele fiicei mele) că nu este ușor să gestionezi situația în care un copil plânge, dar că o asemenea situație nu este ceva neobișnuit. Ea a demonstrat că mă aflam într-o situație dificilă și mi-a observat eforturile. Fie că am fost considerată bunică, fie că nu am fost considerată, până la urmă am fost văzută.”
Surse foto: istockphoto.com
Surse articol: nytimes.com