„Părinții mei m-au făcut la 40 de ani. Nu m-am simțit niciodata iubită și dorită...”

Înainte se credea că pruncii făcuți la bătrânețe suferă de diferite întârzieri de vorbire, probleme de comportament sau de sănătate. Între timp, vârsta de 40 de ani nu am mai fost considerată „bătrânețe”, ci o vârstă normală pentru a face copii. Iată mărturisirea șocantă a unei fete crescută de părinții care au adus-o pe lume destul de târziu în viață și care nu s-a simțit deloc iubită și apreciată în sânul familiei.

Atunci când tatăl ei avea 45 de ani și mama avea 47 de ani, a apărut pe lume ea fetița miracol, bulgărele de aur care avea să le aducă zâmbetul pe buze, liniștea în suflet și o bătrânețe frumoasă, plină de jocuri, râsete și voie bună.

Din păcate, din perspectiva fetei, lucrurile nu au stat deloc așa. În anii 1970, medicul ginecolog chiar a sfătuit-o pe mama fetei să o avorteze, pentru că era mult prea în vârstă pentru a aduce la bun sfârșit o sarcină pe cale naturală. Dar părinții au insistat că fetița lor este un dar de la Dumnezeu, un copil miracol care a venit pe lume cu un scop.

„Părinții mei m-au crescut după puterile lor, după metoda bătrânească”

„Nici nu m-am gândit că sunt crescută de doi părinți destul de în vârstă, cu tabieturi și obiceiuri bătrânești până când am intrat în școala generală și un coleg m-a întrebat dacă a venit mama sau bunica să mă ia. Atunci mi-am dat seama că părinții mei aveau mai mult o alură de bunici și nimeni nu mă credea atunci când le spuneam că este mama sau tata. În plus, frații și surorile mele erau deja la casele lor.

Părinții mei nu mergeau niciodată la film și rareori se uitau la televizor pentru că era mult prea multă violență și scene intime prezentate pentru acea perioadă. De asemenea, în casa noastră nu rula niciodată altfel de muzică decât cea clasică, pentru că rock and roll era considerat mult prea avangardist. Rareori veneau părinții mei la diferite manifestări școlare sau la ședințe, în schimb aveau o rutină foarte strictă, iar cina era servită în fiecare seară la ora 17:15.

Am ajuns într-o seară mult prea târziu pentru cină și le am stricat toată pofta de mâncare și rutina cu totul. Avusesem antrenamente la sportul meu preferat, dar acest lucru nu a contat, pentru că am fost pedepsită. Îmi dădeam seama cât de diferiți sunt mama și tata atunci când îmi vizitam prietenii. Până când nu mi-am vizitat cea mai bună prietenă nu am știut că am voie să stau pe mobila „cea bună” din sufragerie.

Pe lângă toate aceste reguli care nu aveau sens, nu m-am simțit niciodată dorită sau apreciată de părinții mei, nici măcar iubită. Erau mereu atât de obosiți, pentru că deja crescuseră trei fete și un băiat, iar eu nu eram chiar un copil dorit”, mărturisește protagonista poveștii noastre de viață.

Sunt un om rău pentru faptul că nu-mi doresc ca mama mea să se mute cu mine la bătrânețe?

„Odată cu trecerea anilor mi-am căpătat independența”

Femeia își amintește de asemenea că, în timp ce alți părinți își plimbau copiii cu mașina prin oraș, părinții ei o lăsau să se plimbe singură cu autobuzul. De, asemenea în timp ce alți părinți își ajutau copiii la teme, părinții ei nu făceau niciodată un astfel de efort.

De aceea, tânăra și-a căpătat independența pe măsură ce a crescut pentru că și-a dat seama că părinții ei, în afara faptului că o hrăneau, o îmbrăcau și îi asigurau un acoperiș deasupra capului, nu participau deloc la educația ei.

„Era ca și cum aș fi fost crescută de niște fantome”, mărturisește ea. Pe măsură ce a crescut, fiica și-a dorit să fi încercat să aibă o conexiune cât mai strânsă cu părinții ei. Tatăl ei a suferit primul atac de cord la vârsta de 51 de ani, iar cel de-al doilea infarct, la 61 de ani, i-a adus sfârșitul. Iar pierderea unui părinte la 16 ani nu poate fi altfel decât o experiență devastatoare.

Copilul nu-l faci ca să îți aducă un pahar de apă la bătrânețe

„Tot ce auzeam la școală în jurul meu era: las-o în pace, este fata căreia i-a murit tatăl de curând”, mărturisește femeia.

Cert este că experiența copilăriei ei trăită în umbra unor părinți prea plictisiți, obosiți și preocupați de activitățile cotidiene, au transformat-o într-un părinte apropiat copiii ei, un părinte care își lasă micuții să stea pe mobila „cea bună” din sufragerie, care se joacă cu ei și pe care crește total diferit față de mentalitățile învechite ale părinților.