Expresia asta înrădăcinată în cultura noastră, cu a face copii doar pentru a avea un sprijin la bătrânețe, eu am considerat-o multă vreme un banc prost. Însă este cât se poate de serioasă și pare-se că este parte din cutumele românești. Părinții milenari, părinții de azi, sper eu că nu mai gândesc așa, ei fac copii pentru a se mândri cu realizările lor, pentru a le da aripi să zboare cât mai sus, pentru a schimba lumea. Este tot un motiv egoist, dacă stăm să ne gândim, pentru că, eu, una, fac parte din această categorie de părinți. Și recunosc că vreau să mă mândresc cu fetița mea, să pot să spun că "Uite ce copil am crescut! Eu am educat-o. Datorită mie a ajuns adultul care este acum!". Însă nicio secundă nu m-am gândit atât de departe în a considera că este datoria ei să aibă grijă de mine, de noi, părinții ei, la bătrânețe.
Grija pentru părinți nu trebuie să fie din datorie, trebuie să fie din iubire
Niciun copil nu trebuie să fie dator părinților săi. Nu este corect față de el. Nu este el cel care a cerut să fie adus pe lume și nici nu el este de vină pentru neajunsurile părinților săi. Da, eu am grijă de părinții mei atât cât pot, dar nu simt că am o datorie față de ei. Fac asta din iubire, nu ca monedă de schimb - am grijă de tine, pentru că ai avut grijă de mine. Datoria unui părinte este să aibă grijă de copilul său, nu a copilului să aibă grijă de părinții săi. Cu siguranță vor exista păreri diferite în acest sens. Însă nu mi se pare corect pentru copilul meu să îi input grija față de mine, nicicând. Eu trebuie să am grijă de mine și de bătrânețile mele. Nu mi se pare corect ca atunci când fetița mea va fi mamă, cu copilași de îngrijit, cu serviciu, cu rate de plătit, cu grijile ei zilnice, să îi aduc în cârcă și grijile și bătrânețile mele. Eu singură trebuie să mă asigur că voi avea cum să beau apă fără să apelez la fiica mea să îmi aducă un pahar. Grija ei față de mine trebuie să vină din iubire, nu dintr-o datorie pe care să i-o creez eu cu o atitudine care să îi dea această impresie. Grija ei trebuie să fie concentrată spre a-și trăi viața. Iar pe noi, părinții să ne lase să facem parte din ea, pentru a o ajuta noi pe ea, când are nevoie.
Facem copii pentru ca să îi iubim! Și atât!
Nu facem copii ca să îi folosim ca pe niște pârghii ale unei vieți mai ușoare. Și cred ca lumea asta ar fi mult mai frumoasă, mai pacifistă și mai colorată dacă toți părinții ar gândi așa. Daca nu ar face copii numai ca să primească alocații, sau să sublinieze și mai mult ideea de la care a pornit acest editorial: "să aibă cine să îmi aducă un pahar cu apă la bătrânețe." Vrei un pahar cu apă la bătrânețe? Muncește, pune bani deoparte și vei avea cum să apelezi la servicii medicale specializate pentru problemele tale. Nu impune copilului tău să își oprească viața pentru a avea grijă de tine. Lasă-l pe el să decidă. Nu îl crește cu această datorie pe umerii lui. Nu este corect deloc! Să nu mai spun că mă duc imediat cu gândul la istoria tumultoasă a familiilor regale, când copiii erau făcuți ca să fie moștenitori, ca să se duca linia regală mai departe. Iar fetele erau folosite ca monede de schimb între familii. Dragi părinți, facem copii ca să îi iubim, nu-i așa? Nu mai suntem medievali în gândire, nu-i așa? Nu avem nevoie de copiii noștri ca să lucreze pământul sau să își crească frații mai mici, ca pe vremuri, nu-i așa? Eu zic că avem nevoie de copiii noștri ca să îi iubim și ca să ne iubească. Iar de aici, nu mai există orizonturi. Pentru că un copil iubit, care știe să iubească, va știi să dea mai departe înmiit iubire. Și din iubire se nasc cele mai mari realizări!