Copiii nu pot salva o căsnicie, dar pot repara relația cu mama ta

„Mama și tata au divorțat când aveam 12 ani. Eu am rămas lângă mama. Dintr-o dată, nu mai eram trei, eram doar noi două. 

Din acel moment, am schimbat rolurile. Eu eram părintele, iar ea copilul. Rămânând fără tata, s-a bazat pe mine în exclusivitate. Eu eram umărul pe care plângea, cea care avea grijă ca lucrurile să fie făcute… Eu eram mama.

Când devii părintele părintelui tău, viața ta se schimbă. Nu mai eram aceeași și mă simțeam obosită, împovărată de niște griji care nu erau ale mele.

Când a venit vremea să plec la facultate, am ales una departe de casă. Mi-am construit o viață separată de mama, dar încă eram apropiate. Venea în vizită des, sau mergeam eu acasă, însă asta nu înseamnă că relația noastră nu avea probleme ei. 

Câțiva ani mai târziu, m-am căsătorit și am devenit mamă la rândul meu, iar de atunci, viața s-a schimbat și relația cu mama mea la fel. 

Când am ajuns acasă cu fiica noastră de la spital, m-a cuprins un sentiment straniu, străin. Casa era răvășită, aveam un bebeluș foarte mic, totul era nou, eram speriată, mă gândeam să nu îi fac rău, sau că nu sunt în stare să am grijă de ea.

În tot acest haos, mama a fost acolo pentru mine. A venit să stea la mine ca să mă ajute să am grijă de fată din prima zi în care am adus-o acasă.

Eram anxioasă și nesigură pe mine, dar mi-a dat mâna și mi-a spus că avea să fie alături de mine atât timp cât voi avea nevoie. 

După câteva luni, m-am simțit mai bine., iar asta datorită ei, în mare parte.

Acum am două fete și când mă uit la ele, văd și pe ea. La rândul ei, mama mă vede pe mine în ele și își amintește de perioada aceea pe care a iubit-o foarte mult, când eram eu mică. 

Atunci, relația noastră era diferită, dar parcă ceva din ea a răsărit odată cu fetițele mele. Ne-am regăsit una pe cealaltă cu ajutorul lor. Așadar, trebuie să le fiu recunoscătoare.

Până la urmă, mi-au reparat relația cu mama și nici măcar nu știu asta”.