Soția mea a recunoscut în somn că ne bate copilul și nu știu ce să fac

Sunt căsătorit cu soția mea de 10 ani. Avem amândoi 35 de ani, ne știm din liceu, am făcut împreună facultatea și ne iubim foarte mult. Avem o relație minunată, ne respectăm, ne iubim, ne certăm foarte rar și când se întâmplă motivele sunt puerile. Acum 2 ani și jumătate a venit pe lume Matei și lumea noastră s-a schimbat, am evoluat amândoi, am devenit mai responsabili, iubirea noastră a devenit și iubirea pentru el. 

Când Matei a împlinit 2 ani am decis ca soția mea să nu se întoarcă la muncă, să rămână acasă să îl crească. Eu câștig foarte bine și nu aveam nevoie de salariul ei, care oricum era micuț pentru că lucra ca recepționeră la un hotel. Visul ei era să fie managerul unui hotel. După lungi discuții am decis amândoi că este mai bine pentru Matei să mai stea un an acasă cu ea, mai ales în contextul pandemic. Și mai vedem apoi. 

Însă, de când am luat această decizie am senzația că soția mea îmi ascunde frustrări. La câteva săptămâni de la ziua lui Matei am ajuns acasă și Matei a venit la mine să îmi arate că are buba la spate. Avea o vânătaie urâtă, lungă. Soția mi-a spus că s-a împiedicat și s-a lovit cu spatele de marginea bibliotecii. De atunci săptămânal Matei avea câte o vânătaie sau o urmă roșie, urme de ce păreau a fi lovituri, mai ales în zona spatelui, deasupra fundului. Soția îmi tot spunea că este obraznic, că nu o ascultă și că mereu face câte o năzbâtie și se lovește. O vedeam din ce în ce mai nervoasă, mai obosită, o vedeam cum refuză să mai discute cu mine. Acum două nopți m-am trezit din cauza faptului că vorbea în somn. Se agita și din ceea ce spunea mi-am dat seama că îl amenința pe cel mic. Apoi a spus: ”Vezi, de-asta primești mereu bătaie. M-am săturat de tine.” Mi-a înghețat sufletul. 

Am citit suficient de mult despre educația copilului ca să știu că bătaia este o traumă și că prin orice trece acum soția mea nu are niciun drept să exercite asupra copilului frustrările ei. Am citit suficient de mult ca să îmi dau seama că trece printr-o perioadă de depresie care cred că are legătură cu faptul că nu s-a întors la muncă. Însă este vorba de soția mea, de copilul meu și îmi este greu să gestionez situația. Nu știu ce să fac. Pentru moment mi-am luat câteva zile de concediu și stau acasă cu ei. În week-end-ul acesta prelungit mergem la munte și acolo sper să am curajul să deschid discuția fără să o rănesc și fără să creez disconfort emoțional. Dar este atât de greu, simt că mi se rupe sufletul pentru că vreau ca niciuna dintre aceste două ființe fără de care nu aș putea trăi să sufere. Nu vreau să o rănesc pe ea, dar nici să las copilul să mai treacă prin astfel de momente. Desigur că încă mai sper ca declarația din vis să fi fost doar o închipuire de-a mea, însă dovezile spun altceva. L-am întrebat și pe copil, însă are mereu aceeași replică: ”Mami spune că m-am lovit din greșeală. Și mă pupă la buba.” 

Voi ce ați face?

Citește și:

• Nu vreau să-mi părăsesc soțul, deși m-a înșelat cu sora mea și cu cea mai bună prietenă
• Mi-am ajutat cea mai bună prietenă să nască copilul soțului meu, fără să știu
• Am avut o aventură cu un bărbat căsătorit. Acum fiica noastră are 7 ani