Să vă povestesc mai pe îndelete cum s-a ajuns la asta și să îmi spuneți voi dacă gestul ei este nelalocul lui sau sunt eu exagerată. Mama mea este tânără, are 55 de ani, este sănătoasă și în putere și, deși nu are un job, ieșind la pensie devreme pentru că a lucrat la o instituție de stat ce oferă acest beneficiu (plus o pensie destul de mare), are un mini-business de păpuși pentru copii pe care le croșetează ea și mai ia uneori comenzi de torturi și prăjituri. Prin urmare, se menține ocupată și reușește să facă ceva bănuți din asta.
Băiețelul meu, Matei, este complet înnebunit după ea, o iubește până la cer și înapoi și sentimentul este reciproc. Cei doi se înțeleg de minune, iar eu nu am nimic de reproșat mamei mele, care, atunci când stă cu el, respectă regulile pe care eu și soțul meu le-am decis în creșterea lui Matei și în același timp reușește să aducă și parte din personalitatea ei și stilul ei de parenting, cu care m-a crescut pe mine. Ca să înțelegeți mai bine, eu sunt procuror, am un job destul de dificil și obositor, dar care îmi place și, din păcate, nu prea lasă loc de întors când vine vorba de program și de întoarcerea din concediu de maternitate. Așa că de luna viitoare, trebuie să mă întorc la muncă. Încă din septembrie am început să îl ducem pe Matei la creșă, ca să se acomodeze. La început 2-3 ore, până am ajuns la un program de la 8 la 16.00, care să se muleze pe programul meu. Problema este că eu nu pot ajunge exact la ora 16.00 să îl iau, jobul meu fiind imprevizibil. Așa că am apelat la mama mea să îl ia de la creșă și să stea cu el 2 ore pe zi, astfel încât să îmi ofere mie liniștea că nu trebuie să mă stresez la muncă să îmi forțez programul. Am rugat-o de asemenea să fie disponibilă în zilele când cel mic se îmbolnăvește (ceea ce s-a și întâmplat de mai multe ori și se va mai întâmpla).
Desigur că mă așteptam ca mama să fie încântată de propunere. Ceea ce a și fost. Însă discuția noastră a devenit pragmatică și neașteptată, pentru că mi-a spus că practic, ea pierde o zi de lucru pe săptămână pentru a avea grijă de Matei și că trebuie să îi plătesc acea zi, suma pe care o pierde nelucrând la proiectele ei cu păpuși și torturi. Și că o zi de lucru la ea înseamnă cam 50 de euro pierduți și că atât trebuie să o plătesc și pentru zilele când cel mic va sta acasă. Dar (culmea!) week-end-urile nu se pun sau zilele când avem nevoie de ea pentru a ne rezolva noi treburi personale. Suma nu este fabuloasă, recunosc. 200 de euro pe lună. Însă sentimentele mele sunt amestecate, pentru că nu mă așteptam ca propria mea mamă să gândească așa, mai ales că vorbim aici de a-și ajuta propria fiică și de a petrece timp cu nepoțelul ei. Soțul meu a reacționat și el neașteptat, spunând că mama are dreptate și că i se pare rezonabilă cererea ei. Și că este un preț cât se poate de mic și neînsemnat pentru liniștea noastră că Matei este pe mâini bune și de încredere.
Însă eu trec printr-un amalgam de sentimente. Pe de o parte simt că are și ea dreptatea ei, că până la urmă noi am făcut un copil, nu ea. Ea și l-a crescut pe al ei. Pe de altă parte, eu sunt copilul ei, încă mai sunt parte din responsabilitatea ei și, ca mama mea, are datoria de a mă ajuta. Iar a cere bani pentru ajutorul pe care mi-l oferă mi se pare un gest nelalocul lui, parcă nepotrivit pentru o mamă. Voi ce părere aveți?
Citește și:
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
