Mama mea adoptivă m-a abandonat când a născut propriul ei copil

Am fost abandonată la naștere de așa-zisa mea mamă naturală. Vă spun de acum că nu am avut niciodată curiozitatea de a o cunoaște. Nu am vrut să îi știu motivele, nu am urât-o.
Pentru mine nu a existat.

Am fost preluată de un cuplu tânăr (ea era asistent maternal) pe când aveam numai 5 luni și crescută de ei până la 7 ani.
Nu îmi amintesc să îmi fi arătat că mă iubesc sau că le pasă de mine neapărat.
Îmi puneau de mâncare, mă îmbrăcau, aveam un pat cald. Nu mi se dădea acces la televizor. Ascultam muzică numai când ascultau ei sau când aveau musafiri.

Îmi amintesc că singurul meu cadou primit de la ei de ziua mea a fost un cărticică plină de culori, cartonată, care mirosea așa de frumos că îmi era teamă să o deschid, pe când aveam 6 ani.
Era o carte Matematica Distractivă în engleză despre care am aflat că, de fapt, o primisem gratuit de la Protecția Copilului.

O dată la 6 luni venea cineva la noi să ma verifice și când m-am făcut mai măricică mă întrebau dacă sunt fericită.
Și știu că mă blocam total, pentru că nu știam ce este acel cuvânt.

”Mama” mea adoptivă era preocupată numai de sănătatea mea fizică și (pentru asta îi mulțumesc) de evoluția mea intelectuală. Nu îmi lua cărți, dar lucra cu mine câte 2 ore pe zi. Îi plăcea să mă chinuie cu tot felul de exerciții de matematică sau de scriere, așa că la 5 ani știam să scriu cu litere de tipar, să citesc și să fac exerciții simple de matematică. Iubeam matematica! Cifrele îmi aduceau confort emoțional.

Pentru că de asta duceam lipsă total. Nu am primit o îmbrățișare niciodată. Prima mea îmbrățișare a fost la 17 ani.
Când am împlinit 7 ani ”mama” mea adoptivă a rămas însărcinată. Ca să înțelegeți, lună de lună, cât m-a crescut, ea spera să rămână gravidă. Eram deseori martoră a certurilor dintre ea și soțul ei, la depresia ei și atunci nu înțelegeam ce era cu testele de sarcină grămadă din dulapul de la baie.

Din acel moment, prima oară când am văzut-o zâmbind și râzând, viața mea s-a schimbat. Cât a fost gravidă nu m-a mai băgat deloc în seamă, nu mai lucram, mâncare îmi punea soțul ei seara iar ziua mă descurcam singură. La 1 lună după ce a născut am fost preluată de Protecția Copilului cu tot cu bagaj (fizic și emoțional) și plasată într-un centru de copii.

Am fost diagnosticată cu autism.

Pentru că psihologul centrului, după ce m-a evaluat, a văzut că nu sunt capabilă de emoții, nu sunt în stare să le recunosc, dar, în schimb, știu să scriu, să citesc și am talent la matematică. Nu vă gândiți că autismul meu a fost băgat în seamă. Nu m-au inclus în vreun program aprofundat. Am rămas la centrul de copii, m-am dus la școală unde am excelat mai ales la matematică. M-am concentrat pe școală, pentru că era refugiul meu. Atunci nu înțelegeam câte răni adânci îmi provocaseră cele doua ”mame” care mă părăsiseră, ce lipsuri aveam din cauza neiubirii. Nu aveam prieteni, nu știam să socializez și ștampilată fiind cu autism, nimeni, adulți sau copii, nici măcar nu încercau să se apropie de mine. La 16 ani am fost inclusă într-un program pentru copiii cu autism și de atunci viața mea s-a schimbat. Am întâlnit acolo oameni care m-au ajutat să îmi depășesc limitările, iar la 17 ani, un psihiatru, după sesiuni lungi, și-a dat seama că, de fapt nu am autism, ci lipsă totală de educație emoțională. Ea a fost prima persoană care m-a îmbrățișat, prima persoană care mi-a arătat ce înseamnă dragostea, empatia, fericirea. Ea m-a salvat. M-a ajutat să obțin bursă la facultatea de matematică pe care am terminat-o șefă de promoție. M-a ajutat să mă angajez la o frimă de contabilitate pe timpul școlii, să mă cazez la cămin, să îmi găsesc propriul meu drum, să devin independentă, dar și să îmi tratez rănile din copilărie.

Rănile mai sunt și acum, nu la fel de dureroase, dar prezente.

Acum sunt contabilă și profesoară de matematică, am o fetiță de 9 ani și știu ce este fericirea. Soțul meu este un om minunat, mă iubește, îl iubesc, dar încă mai am momente când nu știu să îmi exprim emoțiile, uneori sunt conștientă că sunt prea rece și că nu mă pot deschide. Îmi este teamă, ba nu, groază, să nu fiu iar părăsită și mă duc săptămânal la terapie.

Văd în jurul meu cum oamenii se luptă cu depresia, cu bolile psihice și trebuia să îmi scriu povestea să vă spun că psihicul uman este extrem de fragil și că gesturile extreme, de la abuzuri la sinucidere, pot fi prevenite cu terapie. Așa cum prevenim bolile fizice, cu analize anuale, cu vizite la medic, așa ar trebui să vizităm regulat și un psiholog. Sufletul și mintea noastră sunt conectate atât de strâns și sunt atât de sensibile că pot să ne distrugă viețile, ale noastre și ale celor pe care îi iubim, dacă nu avem grijă de ele.

Eu sunt un caz cu adevărat fericit. Și tot nu sunt reparată total și, probabil, nu voi fi niciodată. Însă atât de mulți oameni au nevoie de ajutor. Nu aveți idee cum puteți schimba viața unui om printr-un singur gest de ajutor sau o vorbă bună, sau un sfat venit la timpul potrivit. Trebuie doar să priviți cu adevărat omul de lângă voi. Pentru că ar putea să fie oricare dintre noi.

Citește și:

• Mama mea crede că fac umbră degeaba pământului pentru că nu îi fac nepoți
• Mama mea m-a dat unui străin când aveam 4 ani. Ziua aceea este și acum o rană sângerândă
• Aveam 11 ani când mama mea m-a dat afară din casă după ce iubitul ei m-a lăsat gravidă