Eu sunt acest bebeluș. Mama mea m-a avortat și am supraviețuit. Sunt aici să vă spun povestea mea

Povestea mea începe în anii 80, când avorturile erau interzise și mama mea, care era una dintre femeile mondene și pline de viață ale societății comuniste din acele vremuri, era căsătorită cu tatăl meu de 3 luni. Într-un oraș mic de provincie, toată lumea cunoștea pe toată lumea, iar mama era farmacista orașului, era un soi de celebritate, pentru că toată lumea se ducea la ea pentru sfaturi medicale. Nimeni nu știa, nici măcar ea, că relația cu tatăl meu, cea de dinainte de căsătorie, lăsase deja urme și la nuntă era deja însărcinată cu mine. Avea des dereglări ale ciclului menstrual și, cum în acele vremuri, vizitele la ginecolog erau un subiect tabu, nu a suspectat nicio clipă că ar putea fi gravidă. Însă destinul nostru, al lor și al meu, avea să rezerve o surpriză de proporții. 

”Nu pot să țin copilul ăsta. Ce va crede lumea?”

Nu vreau să vă țin mult cu povestea nașterii mele. Pe scurt, mama mea a început să suspecteze că este însărcinată când burta a început să îi crească dintr-o dată și nu o mai încăpeau hainele deloc. S-a îngrijorat și a mers pe ascuns la ginecolog, mai ales pentru că avea relații apropiate cu medicii și pe atunci orice vizită la ginecolog trebuia raportată. Tot pe ascuns a decis să facă avort, pentru că aflase că sarcina este înaintată și ca va naște la numai câteva luni de la nuntă. Astfel de situații erau de neconceput în lumea de atunci. Ce ar fi crezut lumea? Asta gândea și mama mea, care nu a putut trece peste rușinea pe care această sarcină i-ar fi adus-o. Așa că a recurs la avort cu soluție salină. Adică, în sacul amniotic unde eu mă dezvoltam a fost injectată o soluție toxică de sare a cărui scop era de a opri sarcina din evoluție. 5 zile am stat în acea soluție, până când mama a simțit că are contracții și, asistată de bunica mea, în cadă, acasă, a născut ceea ce se dorea a fi un copil mort. Însă eu nu m-am lăsat. Eu respiram, eram vie. Și atunci mama mea a decis că trebuie să lupte pentru viața mea, indiferent de consecințe, chiar dacă bunica mea a insistat să mă lase să mor. Tatăl meu a intervenit și m-a salvat. În câteva minute eram la spital. În 3 ore eram transferate și eu și mama la București. Am luptat timp de 6 luni pentru viața mea, am intrat în comă de 2 ori, am fost resuscitată de alte două ori, dar am supraviețuit. 

”Ești bebelușul meu miracol” 

”Momentul în care te-am luat în brațe, după ce 6 luni de zile ai stat într-un incubator, a fost un miracol.” Mama mea mi-a povestit ce s-a întâmplat în acele zile pe când aveam 25 de ani. Nu a avut curajul să îmi spună adevărul de teamă să nu o judec sau să nu îmi creeze traume, dacă-mi spune la o vârstă la care nu pot înțelege astfel de decizii. 25 de ani eu nu am știut de ce mama mea a ales, de fapt, să îmi spună Mirabela și mă striga mereu Mira, deși eu nu suportam deloc când îmi prescurta numele așa. Îmi spunea mereu că sunt bebelușul ei miracol, și că de aici mi-a spus Mirabela. Dar nu am știut că eu chiar eram un miracol. Când mi-a povestit a plâns tot timpul. Mi-a spus că decizia aceea, de atunci, a urmărit-o toată viața, și că va intra în mormânt cu vinovăția și chinul acelor luni. Nu a mai avut alți copii, pentru că, având deja probleme de fertilitate, avortul acela a înrăutățit totul.

Nu am mai discutat niciodată despre asta, nu am judecat-o, dar adevărul m-a afectat. Pentru că am înțeles, în sfârșit, de ce copilăria mea a fost atât de ciudată. Mama mea a fost o mamă-elicopter exagerată. Nu mă lăsa singură niciodată, nu plecam în tabere, în excursii, nu mă jucam cu copiii în fața blocului. Iar la adolescență a devenit și mai dramatic când mă ținea în casă izolată, de parcă eram ca în pandemia asta. Adevărul mi-a dezvăluit multe și, poate, dacă în acele vremuri ar fi fost acces la terapie ca acum, mama mea nu ar fi avut astfel de traume și nu le-ar fi răsfrânt și asupra mea. Am înțeles că decizia unui avort este îngrozitoare și că toate femeile care trec prin asta au nevoie de terapie. Pentru că este o crimă, oricât ne-am minți că nu este așa. Eu sunt dovada vie a unei astfel de crime. Eu nu aș mai fi fost aici. Aș fi fost ucisă de propria mea mamă. Știu că sunt cuvinte grele, dar, pe de altă parte trebuie să spun că nu sunt împotriva avortului. Sunt multe situații când un avort este indicat. Însă cred că fiecare femeie care alege să avorteze trebuie să se ducă înainte și după la un terapeut. Consilierea psihologică poate salva vieți, fie pe cea a copilului, fie pe cea a femeii care poate ajunge să aibă depresii majore după o astfel de decizie majoră. Povestea mea este greu de digerat, chiar și de mine. Și mă bântuie câteodată gândul că nu am fost dorită, că ar fi trebuit să fiu moartă. Apoi îl îndepărtez rapid și îmi amintesc câtă iubire am simțit din partea părinților mei. Și că Dumnezeu a decis că trebuie să trăiesc. Iar eu am decis că trebuie să trăiesc pentru familia mea, pentru copiii mei, doriți, iubiți, super-independenți și plini de viață și energie. Și, de la 25 de ani, de când mama mi-a spus adevărul, din acea clipă, am hotărât că fiecare clipă a vieții mele trebuie trăită la intensitate maximă, cu bucurie și recunoștință. Și asta vă sfătuiesc și pe voi, indiferent de povestea vieții voastre. Acum, în acest moment, este viața!