Mama mea nu a fost făcută să fie părinte, ci bunică, și asta mă doare și mă bucură în același timp

Mama mea nu a fost făcută să fie părinte, ci bunică, iar asta mă doare și mă bucură în același timp

„Aș face orice pentru tine”, o aud deseori pe mama mea spunându-i fiicei mele, care tocmai i-a cerut pentru a patra oară să îi citească aceeași poveste de noapte bună. Zâmbesc și mă bucur, însă în sufletul meu nu pot să nu mă gândesc la faptul că atunci când eu eram mică, mama mea nu a avut niciodată atât de multă răbdare și grijă de mine.

Cred că orice copil își dorește o bunica așa cum este mama mea: plină de viață, bună, generoasă, gata să se joace oricând cu ei și să le îndeplinească toate dorințele. Inima mi se umple, pe de-o parte, de bucurie atunci când văd ce relație frumoasă a reușit să construiască mama mea cu nepoții ei. Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc la mine, în copilărie: o fetiță care nu a vrut nimic altceva decât atenția mamei sale și nu a primit-o niciodată așa cum avea nevoie. Așa cum copiii mei o primesc acum de la ea. Și de fiecare dată când face mama mea ceva mărunt, cum ar fi să se așeze pe covor și să se joace cu copiii mei, mi se rupe puțîn sufletul pentru fetița care nu-și dorea nimic mai mult decât că mama ei să se joace cu ea.

Citește și: 7 semne că ai în preajmă bunici „toxici”

Nu mă înțelegeți greșit, mama mea a fost și este, în continuare, un părinte exemplar. Sunt nenumărate momente în care a fost alături de mine și de familia mea. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce face pentru noi. Dar există o mulțime de răni din copilăria mea care au sângerat în viața mea de adult. Faptul că acum am și eu un copii a resuscitat multe dintre ele, mai ales când îi privesc cum se joacă și cum își petrec timpul împreună.

Am simțit întotdeauna că am fost o pacoste pentru mama mea, când eram copil

Nu am nicio amintire de când ne jucăm împreună. Mergeam la plimbare, mă ducea la magazine și la bibliotecă, dar altfel, în restul zilei, nu trebuia să o deranjez. Era mereu „ocupată” făcând curățenie sau gătind pentru toată familia. Nu lucra, era casnică, iar eu eram singurul copil, așa că am petrecut mult timp singură.

Făceam tot ce puteam pentru a-i fi de ajutor sau pentru a nu-i stă în cale, pentru că atunci când mama era supărată, se schimbă întreagă atmosfera din casă. Că să nu mai zic și atitudinea ei față de mine. Mă temeam constant, cu disperare, să nu o „dau în bară” vărsând ceva sau făcând orice fel de mizerie. Nu îmi era teamă că m-ar fi dat o palmă sau ceva, ci doar că o să își iasă din fire. A o ruga să se joace era un factor declanșator pentru stările ei de nervi, așa că l-am evitat odată ce mi-am dat seama de acest lucru.

Îmi amintesc că odată am vărsat o întreagă cutie de cereale în bucătăria noastră, în timp ce încercam să-mi fac singură micul dejun. Când m-a văzut că încerc cu disperare să le adun pe toate, a țipat la mine să ies din bucătărie, în timp ce spunea cât de grea îi făceam viața și cât de mult și-ar fi dorit să o lăsăm cu toții în pace. Apoi a încetat mai vorbească cu mine timp de trei zile. Așa a reacționat ea mai tot timpul, când ceva o scotea din sărite: nu mai vorbea.

Se supăra foarte des și mai mereu din lucruri mărunte. Și nu conta dacă supărarea ei era direcționată către mine, tatăl meu sau către altcineva din familie. Dacă era supărată, trebuia să călcăm cu toții pe coji de ouă, făcând tot ce ne stătea în puțînță pentru a o face fericită, de dragul sănătății noastre mintale.

Era un mediu cu adevărat toxic și mă simțeam responsabilă să nu-l tulbur. Atenția pe care acum copiii mei o primesc de la mama mea, nu am simțit-o și eu când eram copil.

Citește și: Bunicii si copiii: ghid de supravietuire

Mama mea a avut o copilărie destul de dură și bănuiesc că a deveni părinte pentru ea a dezgropat multe din punct de vedere emoțional. Problema, atunci când am crescut, a fost că acest lucru a rămas complet neabordat și s-a manifestat în moduri cu adevărat dăunătoare din punct de vedere psihologic pentru mine. Tatăl meu a fost cel care s-a ocupat de mine în cea mai mare parte a copilăriei mele. El era cel cu care mă jucăm ore în șir, cel care mă ducea la piscină, cel alături de care construiam castele de nisip pe plajă.

Nu-mi amintesc că mama mea să fi făcut ceva cu mine care să nu fi fost în beneficiul ei direct. Și, că urmare, m-am îndepărtat de ea. Simțeam că eram o sursă de stres pentru ea.

Mama m-a hrănit, m-a îmbrăcât și m-a îngrijit, dar a ratat atât de multe ocazii de a se conecta cu adevărat cu mine, de a crea un mediu în care să nu-mi fie frică să o dau în bară chiar și din cele mai nesemnificative motive. Nu am nici măcar o singură amintire în care să ne jucăm sau să ne relaxăm împreună, când eram copil. Întotdeauna încercam eu să o fac fericită pe ea, și nu invers.

Iar acest lucru a influențat puternic modul în care eu, acum, interacționez cu copiii mei. Sunt momente în care, bineînțeles, le spun că sunt ocupată sau că trebuie să fac ceva, dar o iau mai încet și le acord timp. Mă asigur că sunt implicată în viață lor, că sunt atentă la nevoile lor și că mă conectez, cu adevărat, la emoțiile lor.

Cred că, acum, mama mea privește această nouă etapă a vieții ei ca pe o a două șansă

Mama mea se așează acum pe covor și se joacă cu copiii mei. Merge cu ei la plajă și se joacă cu ei cât e ziua de lungă. Merge cu copiii mei la piscină, unde se bălăcesc împreună. Iar acest lucru mă bucură nespus, dar în același timp, nu mă pot abține să nu mă simt tristă pentru mine, pentru fetița care a crescut cu o anxietate masivă din cauza relației nefericite pe care a avut-o cu mama ei.

Pentru fetița care mergea pe coji de ouă de fiecare dată când se întâmpla ceva. Pentru fetița care a petrecut ore întregi singură cu cărțile și jucăriile ei, dorindu-și să fie îmbrățișată sau să i se spună că este cea mai importantă ființă din lume pentru mama ei.

Mă bucur foarte mult că ei mei copii nu vor ști niciodată cum e să se simtă așa. Copiii mei scot la iveală ce e mai bun din toată lumea, iar când vine vorba de mama mea, ea strălucește cu adevărat atunci când petrece timp cu ei. Îmi place că micuții mei i-au trezit spiritul jucăuș și compasiunea.

Pe cât de tristă sunt pentru mine, pe atât de încântată sunt pentru ei. E că și cum ai privi cum cineva renaște. Sunt atât de norocoasă că ai mei copii sunt înconjurati de acest tip de iubire și, într-un fel, sunt recunoscătoare că am avut relația pe care am avut-o cu ea!

Articol tradus și adaptat după un material publicat pe site-ul cafemom.com.

Citește și: Bona, bunica sau cresa pentru copilul mic? Sfaturi de la mamici si specialisti