M-am căsătorit cu soțul meu pentru că așa vrea societatea

Provin dintr-o familie tradițională 100%. Mama, casnică, s-a ocupat de mine și de frații mei în fiecare clipă; a avut grijă să nu ne lipsească vreodată mâncarea caldă sau hainele călcate la dungă. Îmi aduc aminte cât de multă responsabilitate stătea înghesuită pe umerii ei în fiecare zi. Ne avea pe noi, îl avea și pe tata, care nu făcea nimic de unul singur (nici măcar hainele nu și le alegea) și avea grijă și de gospodărie. Iar când spun gospodărie, spun vite și păsări și porci.

Nu i-a fost ușor niciodată. Nici acum nu-i este, dar nu stă o clipită. Nu se plânge, nu s-a plâns și mai mult decât atât, iubește să fie așa. Așa a crescut și ea, la urma urmei și...așa ne-a crescut și pe noi. Tata, un om blând și cu un caracter aparte, muncea mereu, orice prindea, pe lângă locul lui de muncă de bază din cadrul unei fabrici de prelucrare a metalului. El era însărcinat cu veniturile, care era necesar să fie pe măsură, fiind în total 4 copii, doi adulți + gospodăria. Am crescut cu acest model al familiei tradiționale:

„Îți găsești un băiat bun și ții, mamă, de el. Că așa e frumos, așa vrea Dumnezeu”.

Desigur, Dumnezeul meu a vrut altfel. M-am mutat cu iubitul meu fără voia lor, ne-am despărțit și am mai fost în câteva relații pasagere până când l-am găsit pe omul în care m-am regăsit întru totul, care mă completează și mă înțelege și mă acceptă așa cum sunt. Și niciunul dintre noi nu dorea să se căsătorească, însă Dumnezeu s-a plictisit și a schimbat puțin foaia.

Am lucrat vreme de câțiva ani ca asistent social, urmând să-mi schimb meseria și să devin în cele din urmă psihoterapeut. De cuplu. Am avut de tras în România cu această meserie. Când am început să practic, nu aveam mulți clienți, oamenii fiind încă reticenți cu privire la psihologi și mai ales la psihoterapia de cuplu. Pe măsură ce au trecut anii, mentalităție au început să se deschidă și m-am trezit cu un val de clienți uriaș. Pentru prima oară în viață, mi-am permis să îmi câștig traiul strict din meseria de psihoterapeut. Totul până într-o zi.

Cum numărul de clienți a început să crească, oportunitățile nu au întârziat nici ele să apară. Într-o zi, am fost invitată la o emisiune pentru a dezbate câteva subiecte legate de relațiile de cuplu. Avea să fie cea mai bună zi din viața mea, mi-am spus eu. Din păcate, a fost începutul sfârșitului. Dacă până în acel punct nu se știa despre mine că nu sunt căsătorită, în urma emisiunii s-a aflat. Îmi amintesc și acum întrebarea prezentatoarei, care m-a înjunghiat direct în suflet:

„Stai puțin, tu nu ești căsătorită dar oferi sfaturi pentru cupluri? Și oamenii chiar te ascultă?”

Groaznic. Am sperat că nu multă lume se va uita și că, oricum, cei care se uită, au capacitatea de a diferenția căsnicia de iubire. Da, nu eram căsătorită, dar cât de mult cântărea, cu adevărat, acest lucru? Se pare că mult. Clienții mei au început rând pe rând să mă ia la rost, să dispară, până în punctul în care m-am văzut nevoită să iau o măsură. Riscam să rămân fără niciun venit, să îmi pierd spațiul închiriat pentru cabinet și să nu mai am pic de credibilitate. De ce? Din simplul fapt că îndrăzneam să fiu un psihoterapeut de cuplu necăsătorit. Poate a contribuit și faptul că sunt femeie? Nu știu și nici nu mai contează. Cert este că mi-am recuperat cariera după ce am decis să ne căsătorim. Dar a durut. A durut că nu a fost o cerere venită strict din suflet, într-un moment ales, aparte. A durut că ne-am văzut „nevoiți” să facem acest demers. M-a durut să fiu stigmatizată la fiecare pas. Să fiu luată la rost de îndrumătorii mei, de clienții mei, de familia mea și de toți cei care mă înconjurau.

După căsătorie, m-am reinventat, folosind mai adesea termenul „căsnicie”, spre deosebire de „relație de cuplu”. Și am fost surprinsă să văd rezultate. Am fost stupefiată să observ că societatea încă nu poate diferenția căsnicia de iubire. Că le comasează într-un singur sandviș. Că dacă nu ești căsătorit, atunci nu iubești și nu ești asumat și habar nu ai despre ce vorbești. Dar dacă ți-a pus iubitul inelul pe deget, atunci brusc, ți-ai revendicat toate drepturile de specialist.

Vedeți voi, meseria mea îmi aduce multă căldură sufletească și multă bucurie, însă frustrarea faptului că am fost nevoită să calc pe principii pentru a o putea practica, doare foarte tare. Desigur, acum lucrurile stau ceva mai diferit, iar generațiile noi sunt mai deschise și mai blânde. Am început să înțelegem din ce în ce mai mult că vremurile se schimbă și stereotipurile de care ne tot lovim și ne-am lovit de-a lungul anilor, așa cum este stereotipul femeii măritate, nu fac decât să ne împiedice să creștem. Și Doamne-ajută, mulți dintre noi am mai renunțat la ele. Încă mai e de lucru, dar cred că suntem pe calea cea bună, sau... cel puțin sper.

Sper la vremuri mai tolerante și mai bune.

Citește și:

• I-am spus soțului meu că poate să se culce cu alte femei
• Mi-am ajutat cea mai bună prietenă să nască copilul soțului meu, fără să știu
• Sunt șocată! Fetița mea a dat peste soțul meu și amanta lui în patul nostru conjugal