Încă mai sunt un copil neiubit, deși sunt un bărbat de 40 de ani

Știți acel meme-uri care tot umblă pe internet cu bărbații și gripa. Un exemplu: ”atunci când o femeie naște își dă seama în sfârșit prin ce trece un bărbat care a făcut gripă”. Ei bine, mie nu îmi este rușine să recunosc că sunt unul dintre acei bărbați care atunci când răcesc se lamentează și cerșește atenția soției ca un copil mic. Nu știu la alții cum este, dar la mine totul este cauzat de copilărie. 

Să vă povestesc.

Am crescut la țară, într-un sat pierdut de pe lângă Onești, într-un vârf de deal, izolat. Eram doar eu, părinții mei, bunicii mei (părinții tatălui meu) și atât ... pe o rază de câțiva kilometri. Ai mei munceau din greu, cu animale (oi, porci, vite, găini, gâște, rațe ...) și hectare întregi de porumb, vie, lucernă. Munceam și eu cot la cot cu ei când am mai crescut. Tata era veterinarul zonei (pe mai multe sate). Nu mi-a lipsit mai nimic material, însă emoțional mi-au lipsit toate. Nu aveam cu cine să mă joc, la școală mergeam pe jos 4 kilometri, iar cel mai apropiat copil de mine era la alți 2 kilometri. Copilăria mea, până la 14 ani a fost una extrem de singuratică. Ai mei, oameni de la țară, nu aveau timpul și educația necesară pentru a îmi oferi dragostea de care aveam nevoie. Și când spun educație, mă refer la cea emoțională, cea care spune că trebuie să îți îmbrățișezi copilul în fiecare zi, că trebuie să îi spui te iubesc, că trebuie să îl asculți și să îl înțelegi. 

Îmi amintesc multe momente din viața mea când ai mei, plecați pe câmp de dimineața până seara, mă puneau administrator de animale și ele erau singurele mele prietene. Îmi amintesc când purtam cu ele conversații întregi și când luam în brațe pisicile și câinii și adormeam la prânz cu ele pe prispa casei, încovrigat și înfrigurat de lipsa unui suflet uman pe lângă mine. Îmi amintesc un moment când eram bolnav, cu febră, și zăceam în pat, singur, tremurând. Mai venea bunica să mă verifice. Și singurul meu gând era la brațele mamei și la cât mi-aș fi dorit să o am aproape, să simt că sunt în siguranță, să știu că dacă mor, mama e lângă mine. Pentru că așa simțeam, că mor, singur și uitat de părinții mei. Îmi amintesc când am intrat la vacă să îi dau apă, era iarnă și am alunecat și m-am tăiat la picior adânc și m-am oblojit singur până au ajuns ai mei acasă. Iarna mama se ducea să îl ajute pe tata cu diverse intervenții veterinare. Am făcut infecție la picior și am și acum un semn care îmi amintește de fiecare secundă de neliniște și disperare de atunci. Iar mama când a ajuns acasă m-a certat că nu am fost atent și că am vărsat apă în grajdul vacii și s-a faăcut gheață. Nici nu s-a uitat la rană. Iar tata mi-a dat o cremă cu antibiotic din cele pe care le avea pentru animale. Îmi amintesc că singurele momente când simțeam că am o mamă erau cuprinse în masa de seară, când mâncam cu toții și mama ne făcea o mâncare de te lingeai pe degete. Și o vedeam cât este de încântată că mâncam tot și mai ceream o porție, numai ca să mă simt iubit, să mă simt băgat în seamă. La 14 ani am plecat la liceu, la internat. Și de atunci relația cu părinții mei a devenit aproape inexistentă. Venea tata o dată la două săptămâni să îmi aducă bani și mâncare. Și atât. Ne mai auzeam la telefon când sunam eu. Și reveneam apoi la singurătatea adolescenței în timpul verii când îi ajutam prin ogradă și pe câmp.

Apoi am plecat la facultate și nici că am mai dat pe la ei până am făcut și eu copii și i-am iertat. Am fost un tânăr rebel, care se împotrivea la orice, care a termina cu greu facultatea, care abia a știut cum să îți facă prieteni și cum să se comporte în societate. Apoi am dat de soția mea actuală și am simțit ce este cu adevărat iubirea. Și m-am schimbat. Am devenit ce trebuie să fiu dacă aș fi fost iubit din copilărie.

Însă sunt și acum un copil neiubit.

De-asta mă alint și cerșesc continuu atenția soției mele, mai ales când sunt bolnav. Pentru că micuțul copil neglijat din mine are nevoie să fie iubit. Are nevoie de o mână pusă pe frunte să verifice dacă are febră, de o supă caldă, de cuvinte de încurajare, de o privire empatică, de un suflet de om care îl iubește și care îi oferă siguranță emoțională pentru a-ți reveni din boală.

Nu am suficiente cuvinte ca să subliniez cât este de important, dragii mei compatrioți de părințeală, să le oferim copiilor noștri iubirea, atenția, respectul, răbdarea și înțelegerea de care au nevoie acum, nu mai târziu. Altfel, toată viața lor vor fi copiii neiubiți. 

Citește și:

• M-am căsătorit cu soțul meu pentru că așa vrea societatea
• Soțul meu m-a înșelat și asta ne-a salvat căsnicia
• Dragă mami, te iert! Pentru fiecare zi când veneam de la școală și mă ignorai, pentru că erai o fantomă, străvezie și tăcută