La 45 de ani nu am copii și nu sunt căsătorită. De ce simți nevoia să mă judeci?

Cu ceva timp în urmă, când rolurile sociale erau foarte clar delimitate, iar femeia “realizată” era neapărat sotie și mama, o astfel de întrebare reprezenta, cu adevărat, un stigmat. Azi ea nu mai are atâta greutate, pentru că diversitatea de roluri pe care le pot îmbrățișa femeile este mult mai mare și, la fel de bine, pot fi întrebate: “De ce nu ai făcut o carieră?” sau “De ce nu te-ai îmbogățit” sau “De ce nu ai ajuns la un grad mai mare de dezvoltare personală sau autorealizare spirituală?”

Cu toate acestea, exista undeva, în adâncul fiecare femei, un fel de misiune transgenerațională, o loialitate față de cei dinainte (mame, bunici, neam) care lasă o vulnerabilitate atunci când cineva îi adresează această întrebare. Multe femei nu-și dau voie să considere această întrebare anacronică, să o trateze cu libertate interioară, pentru că au în urmă un model familial în care femeia este, de obicei, echivalentă cu mama. Chiar dacă pot răspunde mai ușor întrebării “de ce nu te-ai căsătorit?”, femeile sunt mai stânjenite de întrebarea “De ce nu ai copii până acum?”.

Este ca și cum între copii și sensul vieții s-ar pune un semn social de egalitate, iar femeia fără copii s-ar trezi, deodată, fară sens în lume.

O astfel de viziune a fost cândva puternic înrădăcinată în inconștientul colectiv, astfel încât nu poate fi schimbată radical, mai ales în societățile ce păstrează o structură oarecum tradițională. De ce bărbaților nu li se pune la fel de des această întrebare? Poate pentru că, de multe ori, este o întrebare a femeilor pentru femei… Sau, pur și simplu, este asul din mânecă al celor care vor să găsească un punct slab, fie el și unul imaginar. În plus, nu trebuie să generalizăm. Romania este încă un teritoriu “mioritic”, cu bune și cu rele, așa că vorbim de o societate care păstrează atât avantajele cât și tarele unui patriarhat larg acceptat. Iată de ce la noi a nu avea copii și soț este un blam moderat (comparativ cu societăți mult mai conservatoare), în vreme ce a nu avea soție și copii este o alegere de conducător de trib.

Ceea ce se poate schimba este modul în care femeile se raportează la aceasta întrebare, faptul de a se simți libere în alegerea lor, faptul de a-și asuma decizia și a nu se mai simți nevoite să se justifice, să găsească explicații sau să bata în retragere și să răspundă, cu un zâmbet chinuit, “așa a fost să fie”. Cred că, dacă aceasta întrebare este percepută ca un stigmat, trebuie să ne îndreptăm atenția mai degrabă asupra noastră decât asupra societății în sine. Privind în noi vom vedea daca suntem bine cu ceea ce am ales, daca este, într-adevăr, o alegere sau a existat o constrângere pe care o numim soartă, experiență dureroasă, neputință… Iar când ne vom privi cu încredere în oglindă și vom putea spune cu mâna pe inima “eu am ales”, deja o parte din povara acestei întrebări, acestui stigmat se va prăbuși de la sine. Apoi putem privi asupra familiei noastre, observa daca suntem acceptați și valorizați acolo, în primul raând, pentru că sentimentul de frustrare este mai puternic atunci când ni se pare că cei apropiați ne judecă. Daca există astfel de probleme în familia noastră, între prietenii noștri, putem lucra cu ei, putem învața să ne afirmam poziția și alegerile în fața lor. Nu justificându-ne, ci vorbind despre emoțiile noastre, despre cum ne simțim atunci când suntem judecate de ei.

Și întrebându-i direct: “de ce simți nevoia să mă judeci?”

Numai când lucrurile sunt lămurite în sufletul nostru și între cei apropiați nouă, putem trece la “nivelul următor” și ne putem raporta la societate. Aici putem alege acea poziție a înțelepciunii și seninătății, schimbând ceea ce se poate modifica, acceptând ceea ce nu putem schimba și având priceperea de a face diferență între cele două. Putem spune “nu-mi pasă”, daca într-adevăr nu ne pasă, putem deveni activiste împotriva prejudecăților și stereotipurilor, dacă ni se pare că sunt prea restrictive și ne limitează drepturile (deși, de multe ori, o femeie necăsătorită și fără copii poate avea avantaje care contrabalasează blamul societății). Putem să tăcem sau să răspundem inteligent, ironic ori neutru, după cum o cere situația. Nimeni nu ne poate constrânge să ne modificam atitudinea față de viață odată ce ea s-a consolidat și se bazează pe înțelepciune și liber arbitru.

Copiii sunt un dar, din păcate mult prea des părinții se simt împovărați în loc să se bucure de clipele care trec mult prea repede. Cine are copii este, pur și simplu, om, uneori fericit, cu senzația de sens și împlinire, cu suflet tânăr, cu mult curaj, cu zeci de momente prețioase, alteori trist, îngrijorat, copleșit de teamă. Cine nu are copii este, pur și simplu, om, la fel ca și cine are copii, cu exact aceleași sentimente. Nu exista o diferență esențială, tocmai de aceea stereotipurile și prejudecățile apar doar la nivelul unui rol. Iar cine reușește să nu se identifice cu rolul, poate avea inima ușoară, indiferent de întrebările care i se pun, de aluziile celorlalți, de neîncrederea lor…

Citește și:

• Unui bărbat nu i s-ar spune asta! Maia Sandu, prima femeie președinte a Moldovei, criticată pentru că nu este căsătorită și nu are copii
• Bi-interviu: Mama singura vs. Mama casatorita
• M-am căsătorit cu soțul meu pentru că așa vrea societatea