Am născut la 17 ani și personalul medical m-a tratat groaznic, tocmai pentru că eram minoră. „Să te înveți minte! La 16 ani nu trebuie să stai cu picioarele în sus, ci în banca la școală""

Experiența nașterii pentru mine a fost o reală traumă din care nu-mi pot reveni nici acum, deși copilul meu a împlinit deja vârsta de doi ani.

Fiind tânără, naivă, la fel ca multe alte fete de seama mea, mi-am început viața intimă că un băiat mai mare, mai experimentat; credeam eu. 

Nu pot să spun că m-a păcălit, pentru că amândoi ne doream același lucru, eram împreună deși ne ascundeam de ochii lumii, crescând într-un sat că foarte multe priviri curioase pe la poartă.

Iubitul meu mi-a zis că „știe ce face” și m-am trezit… însărcinată!

M-a asigurat că „știe ce face”, dar următoarea lună nu mi-a mai venit menstruația. M-am panicat pentru că deja știam ce înseamnă și cum se instalează o sarcină din videoclipurile pe Tiktok pe care le tot urmăream.

L-am trimis îmi iau un test de la farmacie pe care l-am făcut într-o grădină după un copac și care mi-a arătat rezultatul pozitiv, cu două liniuțe. Parcă toată lumea s-a prăbușit în momentul acela, dar eu de avort nici nu am vrut să aud.

Dacă țin la ceva mai mult pe lumea asta este credința mea și viața pe care o urma o aduc pe lume și care creștea în pântecul meu. Bineînțeles că le-am spus și părinților mei, care au avut un șoc. Mama a fost mai înțelegătoare, dar tata a reacționat destul de dur, cu toate că niciunul dintre ei nu au vorbit nici măcar o dată despre posibilitatea întreruperii sarcini. Aveam să duc totul la bun sfârșit, să nasc, să-mi continui studiile cât timp părinții mei îmi creșteau fetița.

Am născut relativ ușor, cu toate că nu am fost ajutată cu niciun fel de medicație și am fost jignită continuu…

Data probabil a nașterii era trecută în fișa mea medicală de la cabinetul ginecologic unde mergeam pentru a-mi fi urmărită sarcina, 2 august. Pe data de 1 august am început să am contracții.

Nu mai spun că fiecare vizită la cabinetul medical trebuia să fie făcută împreună cu unul din părinți și cu tatăl copilului care era major. Am fost îndrumată către consiliere psihologică, așa că a fost am fost nevoită să fac naveta la oraș o dată pe săptămână pentru a mă transforma în mama de care fetița mea avea nevoie.

Așa cum spuneam, pe data de 1 august am avut contracții și mi s-au rupt membranele. M-am ridicat pur și simplu din pat în acea dimineață și am crezut că am scăpat urină pe mine. M-a văzut mama cum fugeam direct spre baie și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am răspuns „am făcut pe mine” și reacția ei a fost una cât se poate de normală, dacă gândesc cu experiența de acum. „Sile, sună la salvare, fata naște”.

Ceea ce s-a și întâmplat de fapt, mi se rupsese apa, nu urinam, iar copilul avea să fie adus pe lume mai rapid decât mă așteptam.

Se pare că vârsta mea destul de fragedă mi-a influențat fertilitatea, ușurința nașterii și recuperarea. De născut am născut relativ ușor, cu toate că nu am fost ajutată de niciun fel de medicație, doar o branulă pe care mi-au pus-o în ultimul moment...

„Ce tot țipi? Taci din gură! Stai în pat, unde vrei să te plimbi? Aici e autostradă? La 17 ani ai tăi trebuia să stai cu picioarele proptite în băncile școlii, nu cu ele în aer la băieți”

Moașele au refuzat cu înverșunare să-mi facă măcar o injecție de dilatație despre care citisem pe internet. Când am ajuns la spital și m-a examinat medicul de gardă mi-a spus că aveam dilatație 6, deci până la 10 mai aveam de așteptat.

Când durerile au devenit din ce în ce mai insuportabile, iar moașele tot monitorizau starea copilului înfășurându-mi un fel de curele în jurul burții pentru a-i asculta bătăile inimii, am cerut bineînțeles un medicament, ceva, orice…

Știam că la maternitatea din Buzău nu se face anestezie epidurală, deci nici nu visam la așa ceva, dar durerile deveniseră insuportabile. Am vrut să mă dau jos din pat și să mă plimb puțin pentru că m-au lăsat efectiv în pat cu o perfuzie în care picura încet un soi de soluție care îmi spuseseră ele că mă va ajuta să nasc mai devreme. Deci cumva le-am înduplecat puțin… Cu fiecare picătură care curgea și pe care o vedeam în acea pungă, durerile erau tot mai mari.

„Ce tot țipi: Taci din gură! Unde vrei să te plimbi, esti pe autostradă? Lasă că așa a suferit și Fecioara Maria și în plus tu, la 17 ani ai tăi trebuia să stai cu picioarele proptite în băncile școlii, nu cu ele în aer la băieți! Cine știe câți or fi trecut pe la tine înainte să rămâi însărcinată…”

Aceste jigniri îmi răsună și acum în minte din nou și din nou și din nou, dar mă uit la fetița mea și îmi dau seama că eforturile mele nu au fost în van.

Nu am avut voie să scot niciun sunet în timpul nașterii, indiferent cât de mari erau durerile pentru că îmi spuneau „Ce, ești animal? Doar vaca zbiară, femeia nu”.

„Ia uite ce fetiță frumoasă… Roagă-te să nu te dea maică-ta la casa de copii că oricum nu poate să te crească la vârsta asta”

Din fericire, chinul nu a durat prea mult pentru că după maxim 20 de minute în care am împins și am împins cu toată puterea mea, i-am auzit plânsul Claudiei, fetița mea. „Ia uite ce fetiță frumoasă… Roagă-te să nu te dea maică-ta la casa de copii că oricum nu poate să te crească la vârsta asta”.

Jignirile au continuat și după naștere și cu fiecare remarcă pe care o făceau moașele și asistentele mă simțeam ca ultimul om. Nici dacă aș fi făcut o crimă, nu eram condamnată în halul acela. „Acum stai să te coasem, unde vrei să te ridici?”

Nici nu am știut că moașele îmi făcuseră epiziotomie. Rupturile atât interne, cât și externe, erau foarte mari iar cusutul a durat mai bine de 45 de minute. Mi-au făcut într-adevăr o injecție locală a cărei efect a dispărut după jumătate de oră și am putut auzi efectiv fiecare împunsătură de ac în pielea sensibilă din acea zonă.

O singură asistentă s-a purtat bine cu bine...

„S-a rupt bine fata”, a zis una dintre moașe.

„Da, până la 30 de ani mai face vreo cinci copii și o să fie varză în zona intimă”, a continuat cealaltă.

„Cinci copii cu cinci tați diferiți, poate vrei să spui”.

Calvarul nașterii s-a terminat abia atunci când am fost dată jos de pe capră și pusă în scaunul cu rotile...

La mine a venit o asistentă bătrână care m-a mângâiat ușor pe cap și a zis:

„Felicitări, mamă, ai o fetiță foarte frumoasă, am văzut-o. Acum hai să te duc în salon să te odihnești până ți-o aduc să ți-o pună la sân”.

M-a mângâiat ușor pe cap, m-a ajutat să mă dau jos din scaunul cu rotile și aproape că m-a cărat în brațe până la pat, pentru că eram sleită de puteri.

În momentul în care mi-am văzut fetița lângă mine și am putut să o strâng în brațe pentru mine, nu a mai contat nimic din toate răutățile gratuite pe care asistentele, moașele, personalul medical desemnat să mă ajute mi le-au adresat fără niciun pic de jenă.

Acum, fetița mea a împlinit deja 2 anișori și este răsfățata familiei. Iar eu mi-am luat Bacalaureatul și am reușit să mă angajez la magazinul din sat pentru a o întreține.

Tot cu tatăl fetiței sunt, dar nu ne-am căsătorit încă. Iar părinții noștri ne ajută foarte mult în creșterea ei…