În cei 42 de ani de viață eu atâția nervi și bătaie de joc am adunat în mine încât am ajuns să-l urăsc până și pe Dumnezeu

”Am răscolit toate cele 13 pagini din secțiunea „Qbebe contributors” și am citit majoritatea poveștilor de viață enumerate acolo, iar după ce am terminat mi-am adus aminte că am la secțiunea „fotografii” a paginii mele de fb o poză alb-negru cu foștii mei colegi de clasă, o poză de grup făcută la începutul clasei a IV-a, în fața ușii de la intrare în clădirea școlii (nu știu dacă dumneavoastră o puteți vedea, mi se pare că este setată să o poată vedea doar cei a căror nume sunt etichetate în acea poză).

În clasa în care eram eu în școala generală au fost mereu vreo 4 sau 5 colegi care... nu știu, poate că așa considerau ei că le trece lor ziua mai ușor, adică făcându-mi mie viața amară. În zilele noastre, unul din acei foști colegi, la poza respectivă, a lăsat comentariu referitor la acea perioadă:

• --Și „trupa fantomas”, avea treabă cu toată clasa („toată clasa” probabil un mic „șiretlic” ca să nu mă numească numai pe mine!) La care un coleg de breaslă îi răspunde:
• --Daa, frumoși ani!
• --Mie-mi zici? Ce amintiri frumoase. Ce au mai trecut anii.

Vă mărturisesc sincer că de la bun început, de când am citit acele comentarii m-am abținut să intervin și eu cu o replică de genul:

• --Da, cred și eu; niște ani al naibii de frumoși! căci sunt convins că dacă aș fi făcut asta, reacția lor ar fi fost să seteze fotografia să nu o mai pot vedea și eu, ba chiar unii dintre cei care nu mi-au făcut viața amară să mă șteargă din lista lor de prieteni și chiar să mă blocheze!

Când eram copil, credeam că oamenii mari sunt fericiți, pentru că ei nu au atât de multe teme de făcut care să le ocupe toată ziua.

Ei nu sunt stresați tot timpul că vor primi notă mică indiferent de cât de bine ți-ai făcut tema sau stresați de gândul că vei rămâne corigent pe vară și cum vor reacționa părinții la o asemenea veste, la toate astea adăugându-se bully-ingul din partea colegilor. Îmi amintesc de anii de liceu când făceam acele ore de „serviciu pe școală” la ușa cancelariei, ușă separată cumva de restul ușilor de la săile de clasă printr-o ușă de lemn cu perdea montată în capătul coridorului. Îmi amintesc profesorii cum intrau și ieșeau din cancelarie cu catalogul în mână cum se salutau și vorbeau atât de frumos unii cu alții, nu-mi venea să cred cu cât de profund respect se tratează unii pe ceilalți. În momentul în care se trecea de ușa aceea cu perdea din capătul coridorului, ușă care despărțea ușa cancelariei de ușile sălilor de clasă, totul se întorcea parcă la 180 de grade („elita societății” vrând- nevrând, se cobora la nivelul „țărănimii”):

• --Bă nu mai zbierați atâta bă!!
• --Intrați, tu, o dată-n clasă, tu, nesimțitelor!!

La vreo un an și ceva de când am terminat liceul, m-am angajat ca muncitor la fabrica de porțelanuri din Alba Iulia (cumva, am ajuns să lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit la profilul din liceu pe care l-am făcut) și nu mi-a venit să cred când am văzut că răutăți ca cele din școala generală se întâmplă și printre oamenii mari: oameni care nu știu cum să își bată joc de unul și de altul, să-i toace nervii lucrând în batjocură când vine vorba de munca în echipă, să se râdă de altul din orice etc etc.

De exemplu merg la superiorii mei cu o problemă: se fură din dulapurile din vestiar, dulapuri de metal cu lacătul pus, dar problema e că lacătele au o calitate atât de proastă încât cheia de la unul se potrivește la încă zece. Când te prezinți cu o astfel de problemă, singura soluție pe care șefii și cei responsabili o găsesc este de fiecare dată... să se prăpădească de râs.

Un alt exemplu: se mai duce câte un muncitor direct la directorul fabricii și îi spune:

• --Uitați-vă ce problemă am întâmpinat acolo. Uitați-vă ce s-a întâmplat dincolo. Reacția directorului este să rânjească cu gura până la urechi dând din cap în sens afirmativ, ca și când ar spune „Foarte bine, așa vă trebuie!” în loc să vină să se consulte cu muncitorii și să ne ajute să găsim împreună o soluție la problemele respective. Deci dacă nici pe directorul general nu-l mai interesează rezolvarea pe cale civilizată a unor chestiuni de organizare la locul de muncă, atunci eu cel puțin de ce să mă mai aștept de la muncitori să-și dea interesul să facă lucru de calitate!?

L-am întrebat o dată pe un preot pe care l-am întâlnit în timp ce mergeam cu autobuzul:

• --Ce părere aveți? De ce se întâmplă printre oameni astfel de lucruri? 
• --Ce putem să facem decât să arătăm prin exemplul nostru; deci nu putem să mergem și să-i spunem omului verde-n față: vezi că ai greșit!

De ceva vreme, doamnă Gabriela Paladi, mi-a venit o idee, când am văzut că lumea efectiv nu mai are chiar nici o limită în ce privește răutatea. M-am hotărât să procedez și eu la fel. Chiar le-am spus:

• --Dacă se mai întâmplă să veniți la mine cu foaie de hârtie cu listă de nume cu cei care dau bani pentru că, uite, a murit taică-su lu cutare colegă, strângem bani fiecare câte 5 lei, câte 10 lei, fiecare dă cât vrea sau cât poate, eu știți ce am să fac? Am să râd; și n-o să dau nici un ban.
  Sau
• --Dacă se mai întâmplă să veniți la mine cu listă cu nume că strângem bani pentru cutare colegă că are cancer iar ședințele de citostatice sunt foarte scumpe, și vezi tu cum e, că statul și sistemul de sănătate nu are destui bani ca să acopere cheltuielile, dai și tu ceva bani?
  Eu, n-o să dau nici un ban și o să dau doar dezaprobator din mâini:
• --Oooo!...oooo! prăpădita!... Lucru slab!... Ferească Dumnezău. (Ba pe deasupra o să mai și râd)

Deci o să fiu un om de o răutate cu totul ieșită din comun; fără absolut nici o limită. Deci m-am hotărât să mă „conformez” felului de a fi al lumii din jurul meu și să nu mai fiu acel bun exemplu fără nici un sens. Deci, distinsă doamnă Gabriela Paladi, eu doar atât vă mai rog ca la cuvintele mele scrise mai sus să nu veniți cumva cu sfaturi de genul „Trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu, căci el le vede și le judecă pe toate etc etc” deoarece, iertați-mă, dar nu mi-ați scotocit oare deloc prin profilul meu public al paginii mele de facebook!? N-ați înțeles încă că în cei 42 de ani de viață eu atâția nervi și bătaie de joc și atâta ură am adunat în mine încât am ajuns să-l urăsc până și pe Dumnezeu, ba mai mult, chiar să neg existența lui!?

Citește și:

• 3 moduri prin care îți ajuți copilul să nu devină un agresor (bully)
• Îmi este teamă că fiul meu va fi agresat când va crește pentru că i-am pus un nume românesc tradițional
• Soțul meu m-a bătut din noaptea nunții. Cum am supraviețuit 5 ani de abuz și violuri