Poveștile voastre: Am crescut într-un orfelinat de pe vremea lui Ceaușescu și am ajuns mamă singură. Am îndurat multe

Imediat ce am împlinit 16 ani, am început să lucrez într-o fabrică din orășelul în care locuiam. Trăiam la o casă de copii din același oraș, așa că am fost nevoită să îmi caut o chirie și să îmi încep viața precum toată lumea. Mai cu școală și cu serviciu, am ajuns la vârsta de 23 de ani, cu o relație (credeam eu) stabilă. Mă vedeam des cu un băiat din același oraș. Foarte frumos, dulce și foarte respectuos...dar uneori se întrecea cu paharele sau cu berea. Acelea erau momentele în care își cam pierdea răbdarea și respectul...

Cu mine era bine întotdeauna și se purta frumos, dar mamei lui îi vorbea foarte urât; asta ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Eu eram convinsă că mă iubea mai ales că era și foarte gelos, credeam că iubire fără gelozie nu există.

După un timp, eu am rămas însărcinată; am aflat abia când ajunsesem cu sarcina la 4 luni. Când i-am dat vestea cea mare (pentru mine), el m-a întrebat "și, nu e nimic de făcut????" I-am spus că era prea târziu și apoi, eu chiar îmi doream un bebe cu bărbatul iubit și visam să ne întemeiem o familie, ceea ce eu nu am avut niciodatăt, dar am simțit cum pică ceru' peste mine cu întrebarea lui. Văzând că am rămas tristă și îngândurată, a revenit la sentimente mai bune și m-a încurajat că o să ne descurcăm noi cumva.

Locuiam într-un cămin de nefamiliști; el uneori dormea la mine, alteori mergea la părinții lui și eu nici nu știam ce status aveam, doar că eram cu burtică mare. Nu mi-a propus să ne căsătorim, nu am vorbit despre viitorul nostru împreună, nu am vorbit despre venirea pe lume a copilului nostru...

Nu a mai trecut mult timp și am adus pe lume o fetiță care semănă leit cu tăticul ei și, din nefericire, atunci au început greutățile.

Nu îmi era greu doar mie, pentru că trebuia să mă întrețin din veniturile mele puțin, îmi era greu pentru că de multe ori nu aveam nici bani pentru laptele fetiței. Tatăl ei ieșea la fel ca întotdeauna, și-a continuat viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat chiar dacă devenise tată, iar eu rămâneam cu copilul în casă. Începuse să bea tot mai mult, și avea și câte o aventură; cel puțin așa se tot vorbea prin vecini.

Prima palmă și singura

La doar 5 săptămâni de la naștere, bărbatul meu iubit a venit beat și m-a lovit pentru prima dată. L-am scos din casă iar a 2 a zi a venit să își ceară iertare. Cum nu mă ajuta oricum prea mult cu copilul și am primit și o palmă, mi-am dat seama că nu puteam avea niciun viitor alături de el, dar am fost de acord să vină să își vadă fata, dar să nu mai doarmă la noi.

A fost cea mai grea perioadă din viața ea. Îmi aduc aminte că am avut foarte multe seri în care eu adormeam fără să cinez, pentru că nu aveam ce - toți banii mei se duceau pe mâncarea și scutecele copilului, în timp ce tăticul își bea banii. Nu îl preocupa în absolut ce mânca sau îmbrăca fetița lui.

Situația asta a durat câțiva ani și mi-a fost extrem de greu. Mi-a fost greu într-un orfelinat pe timpul lui Ceaușescu, mâncare ordinară, haine doar necesarul iar apoi să pornești în viață la doar 16 ani...până la urmă am renunțat și la studii, nu le-am terminat pentru că nu am avut posibilități; din cărțile de farmacie cumpăram fetei lapte și scutece.

Cu ajutorul unei prietene am adunat o geantă din hăinuțele fetei și 2 schimburi de-ale mele, iar în prima zi în care s-au deschis frontierele înspre Europa am ieșit și noi din România. Am ajuns într-un sat din Spania unde era deja prietena mea. Fetița încă nu împlinise 8 anișori și eu începusem să lucrez la fructe și curățenie. În a doua zi de când ajunsesem în Spania, directorul școlii din zonă mi-a chemat fetița la școală. Am fost foarte, foarte bine primite și toți vecinii ne-au ajutat cu tot ce au putut. Am găsit chirie în condiții foarte bune și am început și noi să trăim la fel ca toată lumea.

Munceam mult, în trei locuri, nu aveam nici măcar o zi de odihnă pe săptămână și îmi vedeam fetița abia seara sau noaptea, în funcție de cum terminam treaba. O îngrijeau vecinii mei spanioli, ei ne-au ajutat foarte mult. Am muncit mult, dar am reușit să îmbrac fetița și să o cresc, dar nu oricum, ci am reușit să-i ofer ceea ce eu nu am avut parte niciodată: o viață plină de iubire și mers la școală. 

La doar 2 ani de locuit în Spania, fiica mea a câștigat premiul I pentru o poveste scrisă la școală. Premiul a fost pe regiune, pe Aragon. Acest premiu ne-a permis să mergem amândoua la mare pentru prima dată.

După 2 ani și jumătate în această țară, am avut curajul să iubesc din nou și m-am îndrăgostit de un bărbat minunat, care a devenit sprijin pentru noi două. Fetița a fost adoptată de către soțul meu, a crescut, a făcut facultate și e bine, dar duce deseori dorul tatălui ei biologic, pe care nu-l poate înțelege de ce a ales calea alcoolul și nu pe ea, fiica lui?